Teodor Brucăr

Scurt metraj

2012-02-05T11:00:00.000+02:00

Ce mai poţispune sau face când lumânările sunt mai scumpe decât tortul aniversar? Poate,doar să pui în ordine secvenţele vieţii tale, fără efecte speciale, fără săderulezi “frame by frame” în căutarea pixelului albastru. Aşa, un cineverite,pe care să-l predai când ajungi. Acolo.

Cred că în faţa lui Dumnezeu, la Judecată, fiecare vine cu un scurtmetraj. Alvieţii lui... ”Ia domnule, să vedem ce ai făcut dumneata acolo, pe Pământ”zice Tatăl... Fiindcă nu ne ia la pertu, ci cu dumneata sau dumneavoastră nevorbeşte, în funcţie de ce ştie El... Că şi aici e o chestiune extraordinară,de care multă lume nu s-a prins - Dumnezeu, cât e El de înalt, ne dă voie să-Ltutuim! Nu-i grozav? De fapt nu ştiu dacă ne dă voie, că nu s-a manifestatniciodată vizibil în chestiunea asta... Cert e că nu zice nimic din care noi săne prindem că-l deranjează. Sau o zice-n gând... Pe când, noi spunem: ”Doamne,fă-mi! Doamne, dă-mi! Doamne, drege-mi!” - ăia mai binecrescuţi saumai fricoşi bagă şi un ”te rog”... Ei, şi tu scoţi DVD-ul şi zici ”PoftimDoamne...” (unul dintre coşmarurile vieţii mele e când visez că sunt înfaţa Lui şi am uitat DVD-ul acasă)... Şi apoi un înger te ia frumuşel de mâna -era să zic ”de-o aripă”, dar n-aş vrea să mă bucur dinainte, şi te duce într-oantecameră unde aştepţi rezultatul. În cazul meu, răspunsul cred că se dărepede – filmul pe care am să-l prezint are doar câteva minute, cu o viaţăintensă, de mari bucurii care au ţinut puţin. Iar pe coloana sonoră ascurtmetrajului vieţii mele aş pune: "Chill Out"cu Hooker &Santana. Că dacă filmul nu place, măcar să se danseze, un blues ...

Placebo

2012-01-22T10:33:00.000+02:00

Dacăobişnuiţi să citiţi şi altceva decât contoarul de gaze, precis aţi văzut ştireaaia cu pastila care te face mai deştept, pe numele ei ştiinţific „adjuvantulcognitiv“. Până să-o bage în farmacii şi să intrăm cu toţii sub tratament,ţinând-o numa-n citate din Shakespeare şi pasaje din cuvântările lu' Zeus, am ocolit coada şi-am subtilizat una de sub tejgheaua cercetătorilordin Cambridge. Simt cum îşi face efectul…

…Underămăsesem, când v-am inoportunat intempestiv ca să vă relatez, cu oarecariincongruenţe, episodul procurării oneroase a medicaţiei invocate neexhaustivanterior? Îmi fac un anamnesis şi, da, sunt în măsură să narez, cât maicomprehensiv:

Am deglutatcomprimatul, cu ajutorul unei soluţii incolore, conţinând două părţi hidrogenşi o singură parte oxigen. Brusc, am încercat sentimentul irepresibil de aexercita o presiune cu policarul asupra unei taste aflate pe aversul unuiobiect (O1) de acţionare de la distanţă. Rezultatul acestui demers premeditat afost declanşarea unui dispozitiv (D1), care a început să emită un program deinformare în masă. L-am recunoscut imediat în imagini pe premierul României(P0), al cărui nume, deşi monosilabic, cu o retenţie ce nu presupune un efortsusţinut, îmi excede memoria. Dincolo de aspectul fizic minimal, exortaţia sa atransces micul ecran, proiectând asupra inteligenţei mele – augmentată graţieadjuvantului cognitiv – o impresie de belea. (Ciudat. Pentru o clipă, am avutsenzaţia că sunt pradă fenomenului de recurenţă: că îmi revine prostia).

Să reînnodămfirul epic vizavi de discursul premierului, secţionat din neglijenţă. Programulde Recesiune – dezavuat de maniheismul protestatarilor (citez din memorie: „Ne daţiori nu ne daţi“) – este, de fapt, un succes evident. În plan practic, economiava ieşi mai întărită, prin strălucitele măsuri de ranforsare preconizate,precum şi prin resorbţia consecventă la buget a remuneraţiilor noastre, aletuturor, atât de dăunătoare acestuia. Dar cum acţionează aceste resorturiasupra mentalului colectiv? Incontestabil, într-o manieră deselectivă, din caredoar eu fac o exemplară excepţie (mulţumesc şi pe această cale grupului decercetători de la Cambridge). Cum bine aprecia economistul-şef al BănciiMondiale, domnul Yifu Lin: „Trebuie să fim inventivi“. Cu noi înşine, mi-aşpermite să adaug sinergetic. Bref. Iubesc majoritatea parlamentară, iubescGuvernul şi forţele progresiste care îl alcătuiesc, iubesc irefutabil. Preamult am trăit în îmbuibare şi dezmăţ financiar, a sosit momentul să… (Straniu.Am uitat care moment a sosit).

Persoaneaflate în proximitate îmi reproşează că a rămas eliptică de răspuns întrebarea„Cum acţionează aceste resorturi asupra mentalului colectiv“. Ce pastila measunteţi aşa bătuţi în cap? Dacă vă-ntreb cât dă radical din 15.429.772.004,sunteţi în stare să ziceţi c-amînnebunit. Huo! La balamuc! Poliţia, jamdarmii, mascaţii: protejaţi geniile, protejaţiintelectualii de dreapta!

Colbul ridicat din carte

2012-01-15T10:15:00.000+02:00

Câţi dintre noi îl mai citim pe Eminescu? S-au spus atâteaprostii, s-au rostit atâtea mizerii despre El, într-un stupid şi inutilexerciţiu de “de-fetişizare” , încât e aproape ruşinos să îi mai pomenimnumele. Stăruinţa în macularea imaginii şi operei Visătorului de la Ipoteştipare să fi rodit. Nu încetăm să-l invocăm, idiot şi festivist, încercând să nevalidăm propriile inepţii prin citarea sau pomenirea sa. Repetăm aceleaşistereotipuri, ne bălăcim în canon sau turuim cele câteva versuri memorate în şcoală.Dar îl mai citim? Chiar îl citim? Câţi dintre noi o mai facem? Câţi au cititvreodată scrisorile lui Eminescu? Dar proza sa, pentru care îmi marturisesc oslăbiciune aparte, cine o mai citeşte?

“Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,

O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,

Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,

Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari

Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,

În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de ţărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.

Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări

Şi le umflă orişicine în savante adunări

Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale

Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Scrisoarea I (fragment)

Aş vrea să mă întîlnesc cu îngerii lui Eminescu. Măcar odată pe an, sa discutăm si să ascultam blues, sub tei, seara pe deal...

Schiţa

2011-12-31T10:35:00.000+02:00

Nu mai ştiu cum şi când s-a întâmplat prima oară. Cred că încopilărie pentru că de la fereastra dormitorului nu vedeam decât frunzele unuicireş uriaş, fructele se coceau în mai şi eram tare mândru că „locuiesc”într-un pom. Apoi, şcolar fiind, la ora de desen, profesoara, de care eramîndrăgostit lulea, ne-a cerut să desenăm oraşul, cum îl vedem noi. Am desenat ofrunză. La altceva nu mă puteam gândi, mai ales că parfumul ei de frezie îmiajunsese până-n suflet. “Genial”, a zis profesoara, privindu-mă cumînfrunzesc...

Altă dată, prin adolescenţă, o fată frumoasa m-a rugat să-idesenez dragostea mea. Am luat creioanele şi am desenat o frunză. Credeam că seva supăra şi că n-am să ajung să o sărut, niciodată. Fata îmi spuse că nu segândise la aşa ceva şi că va păstra desenul toată viaţa. Bine că, măcar „frunzaaceea nu se vestejeşte” i-am spus. „Nici dragostea mea” a zis roşind ca frunzade pe steagul Canadei.

Mai târziu cineva mi-a spus să încerc să-L desenez peDumnezeu. Aşa cum Îl văd eu. I-am desenat o frunză. Contururi clare, nervuribine marcate... Omul meu a privit atent, cu mâna la bărbie. “Profund” – a spus.L-am lăsat privind fix înspre frunza căzută pe hârtie. Când ne-am reîntâlnitm-a rugat să nu-i spun nimic. Încă se gândeşte la problemă. Încă încearcă săgăsească tâlcul ascuns. Să-i fi spus că întotdeauna am desenat mizerabil, căsingurul lucru pe care reuşeam să-l desenez, era frunza aceea?

La creionat vise, dorinţe sau gânduri stau mult mai bine, săîncerc câteva schiţe? Nu! Mai bine vă las să le conturaţi singuri, pentru cănumai aşa se vor împlini. Asta vă doresc!

Praznic luminos!

2011-12-24T11:43:00.000+02:00

Aşa…, am împodobit bradul, globuri de aer am pus în cetinatot verde, ghirlande argintii de sintagme, beculeţe cu surprinzătoarecomparaţii şi artificii cu verbe (uneori) scânteietoare. Nu mai pun altceva, nuvreau să-l încarc cu “podoabe” inutile. Norocul meu, copacul credincios lesuportă pe toate.

„Azi îi miercuri, mâine-i joi/ Trece Domnul pe la noi…“ Camaşa suna începutul unui colind din Ardeal, pe care mi-l amintesc ca şi cum arveni printr-o pâlnie veche, o pâlnie roşie, cu smalţul căzut, în care suflam,prin curte, in copilarie…

Aşa eram noi atunci, în provincia patetică, Dumnezeu veneades pe la noi, şedeam la vorbă până târziu. Astăzi, aici, abia dacă maiobservăm că a venit şi a trecut Crăciunul. Ghiftuiţi cu minuni de tot felul, numai suntem dispuşi să credem că S-a născut iarăşi Hristos decât dacă primim unlink spre YouTube, unde ar trebui să-L găsim prezentându-Se succint (că n-avemtimp de pierdut) şi anunţând scopul şi durata vizitei.

În vremea sărbătorilor de iarnă avem cu toţii opredispoziţie spre tristeţe, ca şi spre dăruire, ori bucurie; spre joc, ca şispre inacţiune şi, pentru că nu privim către dovezile ce ne pot înveşmânta înînţelegeri şi clarificări, putem pica uşor în stări depresive. Dar, dacă avemmăcar şi tendinţa de a aluneca spre nefericiri şi tristeţi, ar fi îndeajuns săne rotim privirea prin propriile case ori să privim albul zăpezilor ce nealintă consistent şi tulburător. Un copil care se joacă, un câine care dă dincoadă a bucurie, o pisică ce toarce liniştită, mirosul de cozonaci, un zâmbetşăgalnic de fată, sau simplul fapt că “suntem” acum pentru a vedea ce este înjurul nostru ne trezeşte la viaţă.

Ne agăţăm cu disperare de toate nimicurile şi-n timpul ăstaIisus Se întrupează în ieslea celei mai curate amintiri ale noastre, în geanaacelui vis prea scurt în care îţi apare cineva dureros de drag, pe care când tetrezeşti îl cauţi zile întregi sperând să-l întâlneşti. Fără repere, fărăprincipii corecte şi clare, fără bucuria ivită din tot ce-i obişnuit, riscăm săfim precum florile din plastic, ca peştele de televizor...

Şi vin colindători din alt Crăciun, cu glasul lor tăcut săne atingă. Şi-abia acum îmi fac curaj să spun: la noapte o să plouă şi-o săningă. Va fi un întuneric luminos, umblat, arat de Magi din Răsărit. Iertare –sus, mărturisire – jos.

Vă doresc Crăciun fericit, lângă cei pe care-i iubiţi şipentru anul care vine să străluciţi în iubire, bunătate şi-n blândeţe, căcidacă aveţi în suflet acestea, sunteţi – deja, extraordinari. Şi la fel de frumoşica florile dalbe!

Glissando

2011-12-18T10:10:00.000+02:00

După ce-ai făcut tot, până la uitarea de sine, după ce te-airisipit, după ce-ai fugit de peste tot, vine o vreme în care te mai întorci odată în viaţa ta. Străbaţi încăperile goale şi din scoica lor începi sădesluşeşti voci. Se amestecă, se suprapun, vin de undeva, se-aud şi se-ascund –o maree de cuvinte. Te vezi în toate oglinzile, te vezi în toate cioburile desticlă, te vezi şi nu te recunoşti şi-aştepţi să scapi, să te scuturi de tineca de o prezenţă străină, ca de un coşmar.

Ce cauţi tu în viaţa ta – vorba cântecului - când ai tăi auobosit să te mai aştepte şi-au plecat pe rând, ce cauţi, ce să fi uitatpe-acolo atât de important încât să trebuiască acum să treci dintr-o încăpereîn alta, să deschizi cărţile vechi, care ţi se sfărâmă sub degete, înaintechiar de a reuşi să le silabiseşti coperţile, până la capăt: „FericitulAugustin. ..”.

Chitara, la care odată a cântat cineva, zace ca o epavăîntr-un colţ. Te-apropii, inima începe să-ţi zgâlţâie pieptul, e singurulobiect pe care ţi-l aminteşti bine, o iei in brate ca pe o femeie iubită şicândva abandonată, sperând să găseşti măcar zaţul vreunui sunet, cenusea uneifoste iubiri, zgura unui sentiment stins; atingi corzile ca şi cum ai atingecăldura unor mâini care, în somn, încă te mângâie pe frunte. Apeşi do-ul şicasa se umple de o vibraţie stranie, de un soi de tânguire falsă care acoperăoglinzile.

Toate lucrurile orânduite prost îţi stau în cale,te-mpiedici de ele la tot pasul, te-mpiedici de tine. N-ai reuşit să pricepinimic niciodată, n-ai reuşit s-asculţi nimic până la capăt şi-abia acum, cândsimţi că te îndrăgosteşti de-această strivitoare absenţă, incerci sa prinzi unacord nemaiauzit si sa-ti deschizi colivia sufletului.

Vecina (part III)

2011-12-11T00:30:00.000+02:00

Sorb uşordin excelenta cafea oferită de tanti Niculina, obosise puţin, nu era obişnuităsă vorbească atât de mult.

- ... şi peurmă pe cine să alegi, că Iliescu nu mai poa’ să fie prezident. Ce om, dragă,politician nu tinichele ca ăştia. Eu am votat mereu, m-am învăţat de pe vremeacomuniştilor, atunci o încurcai electric dacă nu mergeai..., nu te puneai cuanimalele alea, pe tăticu (alde Ciocan - îţi mai aduci aminte de el?) l-a ţinutun an în beci la Securitate, mă şi mir că n-a încolţit ca cartofii. A fostceferist şi într-o zi s-a apucat să scrie cu creta pe un vagon:"Deşteaptă-te române!". Era vremuri grele şi am crezut că nu-l maivedem, da’ a scăpat, Dej l-a ajutat! Tăticu împreună cu alţii l-au ascuns pevremea când îl fugărea potera, după aia când a venit comuniştii la putere afost mare şef... Aşa, pe cine să aleg? Pe Gioana? Ăsta e prostănac rău! Ponta enărod cu buline roz... Cine mai e? A, da, doctoru’ Oprescu, mare pişicher, egolănaş de Bucureşti, crai mare, dragă, îl cunosc după ochi, exact ca a lu’Lică al meu şi tot ca el a ajuns să nu mai poată, e consumat, e terminat,cunosc marfa... A băgat povestea aia cu cocoşeii, amintiri din copilărie...Păcat de el, am auzit că era doctor bun, mai bine rămânea la spital şi ştia otreabă. Că mi-am amintit de don’ doctor, tata matale, ce om... Aveai unde mergedacă te durea ceva, te vindeca cu vorba, mare figură doctoru’! Ţin minte căm-am dus la dânsul că mă durea rău burta şi m-a întrebat: „Niculină, te-aicăcat?”, auzi întrebare. I-am zis că „da” şi atunci m-a pipăit de burtă, aşa,într-un fel de m-au trecut toţi fiorii, mare meşter... Parcă-l văd cu ochelariipe nas, mustaţa zbârlită şi cu masca aia albă de tifon. Tot cabinetu' mirosea a lavandă. Zice: „Niculino, te facca nouă!” şi eu i-am spus: "Don' doctor, fată mare?" (că ţinea laglume...) şi don’ Miron mi-a tăiat-o scurt:”... nu fă, că mă înjură Lică, vreisă se chinuiască cu tine?”. După aia nu mai ştiu, m-a amorţit şi m-am trezitgata operată de apendecită, Dumnezeu să-l odihnească, doctor ca lumea! În treizile am fost acasă. Hai că mă luai cu vorba! Cine mai e? Ăsta, Crin, băiat fin,îl fac ăştia zdrenţe, e prea firav, n-are stofă, crede-mă, mă pricep, nu poţiface o salopetă din caşmir. N-are pe „vino-ncoa'” e subţire rău, îmi pare rău,da’ nu-i bun de conducător. Mai sunt ăia care-s duşi cu pluta: Vadim, DD in direct şiBecali. No, nici vorbă…

În bucătăriainvadată de fumul gros lucrurile începuseră să-şi piardă conturul. TantiNiculina căzu pe gânduri ca şi când de cuvantul ei depinde soarta ţarii. Poateare dreptate... Îmi terminasem cafeaua şi parcă mai aşteptam ceva, nici eu nuştiu ce. Bătrâna începu să deretice prin bucătărie. Se mişca încet ca în vis,ceaţa de tutun accentua senzaţia că mă aflu într-un spaţiu atemporal.

- Cum a fostcafeaua?

- Excelentă,sar’na, zic şi mă ridic cu senzaţia că am vorbit cu cel mai tare analistpolitic.

- Fii atentcă diseară vreau să citesc ceva pe bloc, să nu mă faci să deschid măgăoaia aiaşi să nu găsesc nimic, altfel nu te mai chem la cafea...

- Sigurtanti...! Mulţumesc pentru cafea, sănătate multă!

Închizânduşa apartamentului şi ajungând pe scara blocului am senzaţia că am visat pentruo clipă, neonul din tavan scotea o notă monotonă încercând să se aprindă,aruncând peste florile proaspăt udate, străluciri de stroboscop. Singurul lucrucert este gustul cafelei rămas pe cerul gurii.

În faţablocului o gaşcă de câini încearcă să-şi perpetueze specia, pe stradă ocaravană isterică mă îndeamnă să merg la circ. Altul, unul adevărat, nu cel defiecare zi. De la o fereastră un glas voalat mă extrage din tablou...

- Să nuuiţi, ai promis!

Vecina (part II)

2011-12-04T10:30:00.000+02:00

CasaNiculinei, o conservă de timp ne expirată, păstrează intact aerul anilor ’60din România. Singurul element care te îndeamnă să consideri că eşti în secolul21 este calculatorul ce tronează pe masa din sufragerie. Pozele de la nuntă,fotografiile copiilor în clasele primare, peştele din sticlă de pe televizor,milieurile, carpetele uzate, mobilă luată în rate “de la Întorsureanu, îl maiţii minte?”, toate erau neschimbate de aproape şase decenii.

- Stăm înbucătărie şi aşa sunt pe fugă, bâgui, fără să fiu convingător...

- Lasăvecine, nu mai alerga atât, că tot aia e! Nu vezi ce face ăştia?

- Careăştia, mă dau eu naiv.

- Ăsta cupolitica mamii lor de bagabonţi. Nen'tu Băsescu e degeaba, a zis că epreşedinte jucăuş şi io-te, a dat cu ea de gard, acu’ vrea bun simţ, heeeee,vecine, are tupeu de constănţean, e parşiv, că-mi adusei aminte de Lică al meu,fie-i amintirea luminoasă, cu toate că nu merită la cât m-a tradus; Aşa...,ăsta, Base, vrea să ne facă den vorbe, a bulibasit ţara, io femeie bătrână numai înţeleg nimic. O tot dă cu mogulii care dresează găozarii şi păsăricile(vai dragă, ce urât – nici în bâlciul de la Râureni nu se vorbea aşa!), o maischimbă pe criză, care e ca-n poezia aia lu’ Eminescu: “azi o vedem şi nu e!”.Acu’ se pune cur în cale la orice. Eu am fost croitoreasă de lux, toate cocoaneleden oraş venea la mine. Să mă puie pă mine ministreasă , am 4 clase, l-am cetitpă Eminescu den scoarţă-n scoarţă şi cu un ac am crescut doi copii şi am ţinuto casă, că Lică trebuia să fie lighinit şi dădea banii pă băutură, ţigări şiştoarfe... Eu ştiu cum să face un bujet, să-ţi ajungă sărăcia şi să mai puiceva şi la saltea...

- Aşa etanti, nimeni nu mai înţelege nimic...

Între timp,parfumul cafelei invadase bucătăria care străluceşte de curăţenie. TantiNiculina turnase lichidul aromat în nişte ceşti impecabile, cultul cafelei îlare şi acum la o vârstă venerabilă. Mângâi porţelanul fin şi femeia, peste careanii parcă uitaseră să mai treacă, mă priveşte cu o strălucire jucăuşă în ochiiobosiţi de câte a văzut şi prin câte a trecut.

- E de laParşivu’, le-a adus din Cioslovacia, când a fost cu o delegaţie d’aia de lapartid, ierea fotoriporter, ştii... Aşa, cu ăştia, că nu mai pot, ne-a tăiat şibanii de căldură...

- Vai decapu’ meu şi pe ăia?

- Da, da’nu-i Băsescu de vină aici, e naparstocu’ neterminat de Boc!

- Ei, na!

- Nu teface, voi, ăştia de la radio, le ştiţi pe toate...

- Noi nu facempolitică...

- ... să i-ospui lu’ hahalera ăla de Mutu cu iarbă în nas, voi faceţi doar garagaţă! Cumziceam, Nichipercea nu se dă dus de la Guvern şi ne arde pe noi ăştia cu-npicior în groapă, abia aşteaptă să ne prăpădim, să ne mănânce pensia astaamărâtă, luai-ar Gaia să-i ia! Nu bei cafeaua?

(va urma)

Vecina (part I)

2011-11-27T10:45:00.000+02:00

Coboram în pas săltat scările blocului. Deodată un glas uşor afumat de tutun ieftin, mă face să tresar din gândurile în care mă bălăceam:

- Vecine, de ce n-ai mai scris nimic pe bloc?

Era tanti Niculina, vecina de la trei, ieşise, aşa, în neglijeu – un capot vechi de pe vremea când era tânără şi frumoasă, pe care îl cumpărase Parşivu’, aşa cum îl alinta ea pe nea Lică, fantele de cartier, soţul dumisale, plecat, ca de obicei, de această dată la cele veşnice. Avea în mână un bidon mare, să ude florile care invadaseră palierul: “că nu pot, dragă, să le ţiu în casă, şi aşa e balamuc...”

- Sar’na, ce faceţi tanti?

- Uite, cu floricelele aste..., da’, nu-mi răspunzi la întrebare?

- Care, zic, încercând să scap...

- Hai, vecine, n-o da la întors cum făceau ‘telectualii pe vremuri. Venea toţi den cartier să le mai “întorc” un costium, un pardesu, un dopies, venea şi mamă-ta...

- Ştiu tanti, cum să nu ştiu!

- Aşa, că mă duci cu vorba, de ce nu mai scrii pe bloc?

- Pe “bloc”?

- Da, pe bloc sau cum îi zice, nu te face...!

- Păi, tanti, pe blog nu am mai scris că am fost ocupat, n-am mai avut timp şi nici inspiraţia nu m-a vizitat, aşa că am făcut o pauză...

- Ei, na! Ce inspiraţie, vecine, poţi scrie din amintiri, că despre ăştia de acu’ nu se poa’, e jale...

- Aşa e tanti!

Dau să cobor o treaptă şi tanti Niculina se înfige mai proeminentă în faţa mea.

- Unde fugi aşa grăbit că ştiu io că n-ai program cu condică, pleci când vrei, vii când vrei; nu te f..., freacă nimeni la cap. Stai să bem o cafea, e d’aia bună din Germania, de la nepot’ miu, tot el a trimes şi calculatoru’, de te cetesc pe matele şi mai am unu cu nume aiurit...

- Am o întâlnire, zic şi deja gândul mă duce la cafeaua...

- Las-o dracu’ de întâlnire, eşti om serios, umbli cu d’alea?

- Nooo..., dau eu să-i retez idea, e o întâlnire cu un om de afaceri.

- Atunci poa’ să aştepte, e în banii lui!

(va urma)

Ceasuri moi

2011-11-20T11:00:00.000+02:00

În timp ce ne pregătim să trăim, trece viaţa pe lângă noi(naivii), crezând că putem stopa curgerea nisipului din clepsidră. Ne luăm cutoate prostiile, ne facem probleme din orice fleac, ca şi când lumea nu ar fidestul de complicată şi aşa, muncim de parcă fără noi maşinăria universuluis-ar gripa, nu avem timp să ne tragem sufletul la mal şi să privim cu drag la aceastăzi gri şi rece, uităm de prieteni şi de noi înşine, privindu-neexistenţa ca pe un film din care lipsesc personajele principale, suntem grăbiţispre nicăieri frunzărind propria viaţă ca pe o revistă colorată în sala deaşteptare de la dentist, ne enervează, ne sperie şi ne aduc la disperare:politrucii nemernici, mitocanii agresivi, nesimţiţii vocali, cretinii careviolează Limba Romană, ipocriţii cu gulere albe, leneşii văicăreţi, şmecheriicu pedigree, moluştele de mall, şoferii impertinenţi, ochii în spatele cărorase căscă un hău. Sunt zile în care te cauţi şi nu te (re)găseşti dar, suntceasuri moi în care îţi ştii amintirile pe care le vei avea. Astea nu pot fiicumpărate!

Nu mă pot abţine să nu-ţi recomand o carte, şi încă unafoarte bună: “199.000 lei” (acesta fiind şi preţul cu care am cumpărat volumul,în original “99 francs”). “Furia, enervarea, nevoia de a mă răzbuna mă fac săscriu", spune autorul, Frédéric Beigbeder. Romanul pamflet plin de vervăîncepe abrupt: "Totul este provizoriu: dragostea, arta, planeta Pământ,dumneavoastră, eu. Moartea este inevitabilă, dar ia pe toată lumea prinsurprindere. Cum să ştim dacă nu cumva această zi nu este ultima? (...) Totulse cumpără: dragostea, arta, planeta Pământ, dumneavoastră, eu.” Beigbederdemontează fără scrupule, cu excesiv talent şi maximă aciditate ceea ce mulţinumesc “fascinaţia advertisingului”. De altfel, autorul a şi fost dat afară dinagenţia de publicitate în care lucra, după publicarea filipicului roman. Pânăla urmă, cui îi place să-i pui în faţă imaginea nefardată şi neprelucrată înphotoshop?

La sfârşit de săptămână încerci să-ţi lingi rănile, să-ţi puiordine în gândurile răvăşite şi să ieşi din labirintul cu oglinzi paralele,să-ţi aduci aminte de vremurile care nu au venit încă şi poate te gândeşti săîncerci şi un alt registru, ceva mai... piano!

Abulic

2011-11-13T11:00:00.000+02:00

Nu apasă pesonerie. Bate la uşă. Cine mai bate astăzi la uşă?... Întâi crezi că s-aredeschis o amintire de-a ta, dintr-un alt timp, ca o carte care a căzut de peraft. Când se profilează în prag – cu silueta lui subţire de adolescentperpetuu, blond-îngeriu ca în pânzele renascentiştilor din şcoala florentină,cu expresia aia obraznic-şmecherească, cu mapa aia de agent de asigurări subbraţ – îl recunoşti vag, a mai trecut şi prin aprilie.

Vrea să-ţi vândă ceva din mapă, dar nu unchilipir, ceva la un preţ destul de piperat pentru tine. Mapa are un soi deşireturi din piele, asemenea cureluşelor cu care se prind filacteriile înaintede rugăciune. E o dimineaţă care s-a amânat pe sine prea mult şi el, proţăpitîn uşă, pare a se pregăti să rostească un poem intr-o limba necunoscuta, cufaţa spre tine, ca spre icoana. Ţi-eteamă însă, nu ştii nici tu de ce, că mai degrabă e chitit să-i ceară socotealălui Dumnezeu.

În timp ce-ţi vorbeşte îşi desface mapa, fărăgrabă, ştie că n-ai să-i trânteşti uşa în nas. Tu încerci să înţelegi ce spune,fiecare cuvânt e ca o apă adâncă, plină de vârtejuri, fiecare literă ascunde ocifră – e ca un mercurial spiritual, etalat pe taraba acestei zile în durerilefacerii amiezii.

Personajul dezleagă în continuare şireturilemapei şi-ţi vorbeşte continuu, uitându-se în ochii tăi de culoarea cenuşiivulcanice, ca şi cum ar încerca să ghicească ce mai fumegă în ei. Observi abiaacum că, peste larma străzii tale, s-a aşternut o pâslă – taie acutele şitransformă zgomotul într-un fel de respiraţie sacadată. Şi un miros patetic dedeşert îţi frige nările şi-apoi un miros de sare şi sulf, ca şi cum mintea taar încerca să despice Marea de Asfalt.

Mapa s-adeschis, în sfârşit – curg din ea acuarele stranii, e de fapt acelaşi peisajpictat de zeci de ori. Sau era o simplă întrebare: cine? Acum îţi aminteştibine: când mai venise, în aprilie, în mapă avea doar nişte schiţe, din caren-ai putut desluşi mare lucru. Şi-atunci îţi cerea mult, prea mult pentru câtîţi puteai permite să-i dai.

Închizi uşa, fără să-i spui un cuvânt, şi-nliniştea casei tale, departe de larma lumii, simţi că te îndrăgosteşti şi nuştii de cine.

Bandaj

2011-11-06T10:22:00.000+02:00

E cald în maşină şi o femeie, cu vocea ca unclopot bătut în dungă, cânta blues. Dincolo de parbriz, un tip cu moacă deprădător pitic zice, dintr-un caduc afiş, că importanţi suntem noi... Pe bune,de când?, îl întreb în gând. Îi tot aud pe ăştia pe la televizor cum o ţin langacu bugetul şi distrugerea ţării, cu birurile pe chiftele şi bretele, plăcere şiavere, criză şi briză, creaţie şi flatulaţie, aer şi fraier şi taxe fără numărpentru orice. Sunt disperaţi. Noi avem din precambrian această stare.

Pe meleagurile astea minciuna, laşitatea, nesimţirea,răutatea şi prostia au fost începute de alţii, cu mult înaintea noastră. Le-aucontinuat mai cu tupeu şi acelaşi succes contemporanii, transformând poporul înpopulaţie şi ţara în teritoriu. Văd roşu! Stop. Stau ce altceva am de făcut.Aşa stăm cu toţii la un mare semafor al istoriei. Noroc cu femeia care-mibandajează rănile... Nu vreau să plec, să emigrez, rămân aici doar fizicîntr-un soi de nostalgie imbecilă faţă de umbrele copilăriei şi adolescenţeimele, pe care doar eu le văd târându-se pe pământul ăsta. Doar fizic am spus,gândurile şi sufletul sunt de mult în Nicăieria, tărâmul ideal.

Semaforul s-a pus pe verde. Doamna cu blues-ul schimbătonalitatea şi-i zice o doină de pe la ei. Geamurile se aburesc. Voi trece şiprin toamna asta cu viteza legală.

Sufletul meu

2011-10-27T10:47:00.000+03:00

Azi e o zi cu totul şi cu totul specială, ca şi când ar fiziua mea. De fapt, asta şi este: ziua sufletului meu! Am voie o dată pe an sămă bucur sincer, ca un copil, să fiu emoţionat până ce lentilele lichide desare să-mi acopere ochii şi să mă pierd în vârsta fiicei mele, Teodora.

27 octombrie este data în care Teodora împlineşte 23 de ani.Vai, când a trecut tot acest timp? Am fost oare părintele grijuliu şiocrotitor, prezent şi atent, blând şi corect, înţelept şi simpatic, prieten şimagistru? Nu ştiu, poate, voi afla răspunsul când voi deveni bunic, sauniciodată!

Teodra este o tânără aflată în pragul primei maturităţicare, din fericire, nu este exponentă a generaţiei sale: o frumuseţe naturală,sensibilă peste măsură, echilibrat pedantă, extrem de îngrijită, alintată cumoderaţie, prietenoasă cu cei care merită, visătoare până la uitarea de sine,dulce răutăcioasă, neostentativ elegantă, obsedată de curăţenie mergând spre manie,uneori surprinzător de copilăroasă, mereu de un farmec inefabil.

Ce pot să-i doresc sufletului meu? Nimic mai mult decât: săse bucure de fiecare clipă a vieţii, să fie înţeleaptă şi bună ca ursitoarele ceau vizitat-o acum două decenii, să aibă cerul senin deasupra sufletului, să fiesănătoasă şi frumoasă, să dea dovadă de tenacitate şi blândeţe când e cazul,norocul şi fericirea să o însoţească în tot ceea ce face. Sunt sigur că cei maifrumoşi ani sunt cei care vor veni...!

LA MULŢI ANI FRUMOŞI ŞI BUNI, TEODORA!!!

Lentila deformată

2011-10-23T10:37:00.000+03:00

Cine a citit (vai, ce indiscreţie!) corespondenţa lui Mozartcu verişoara sa Maria Anna Thekla Mozart a trecut, probabil, prin etapa ororii.Colosalul Mozart îşi arată, în corespondenţa cu verişoara şi prietena sa dincopilărie, un chip deloc potrivit cu canonul. Genialul Wolfgang Amadeus efrivol, vulgar până dincolo de limita închipuirii. Limbajul din aceastăcorespondenţă nu se potriveşte cu Concertul pentru pian nr.21 (Elvira Madigan).Obsesia mozartiană pentru flatulenţe nu stă deloc alături de Eine KleineNachtmusik. Şi atunci cine e grobianul din corespondenţă?

” Vei fi atât de bună să te împaci cu mine? De nu, voislobozi pe cur băşină! Ah, râzi! Victoria! Cururile noastre fi-v-or zălogulîmpăcării!”

Filmul lui Forman, inspirat de scrierea lui Peter Shaffer,face puţină dreptate. Frivolitatea pomenită, a lui Mozart, este evocată enpassant, dar e repede justificată, în film. De altfel, cu excepţia acesteiinfamante corespondenţe, ne sunt cunoscute puţine episoade din biografia mozartianăcare să argumenteze etichetarea de frivol şi vulgar.

Dincolo de toate acestea, esenţa discuţiei e aceeaşi: geniulcreator este doar o condiţie intelectuală sau impune şi o condiţie socială?Privim geniul prin lentila deformantă a stereotipurilor, fie că e vorba declişeul savantului distrat (care neapărat are părul grizonat şi în dezordine,precum în celebră fotografie a lui Einstein), fie că e vorba de cel alartistului răpus de melancolii insurmontabile. Îi negăm geniului, cărturarului,privilegiul umanităţii, dreptul la firesc, care nouă ni se cuvine cu drept decompensaţie pentru o asumată mediocritate. Impunem elitei intelectuale ocondiţie morală pe care, de cele mai multe ori, aceasta nu este în stare ori nueste dispusă să şi-o asume. Cum să accepţi că Mozart era vulgar? Că Joyceîntreţinea o corespondenţă porcoasă? Că Rousseau era un pervers în toatăputerea cuvântului? Nu poate fi cărturarul şi un mitocan? Compozitorul de geniuun poltron? Scriitorul genial un mârlan? În ce fel invalidează asta opera?

Mozart nu şi-a propus să fie genial. Nici frivol. Dar eragenial. Şi frivol. În mod natural şi uneori simultan. La contemporani aud maidegrabă, scremut şi chinuit,“deasupra-mediocrităţii-cu-pretenţii-de-genialitate” şi icnite ovaţii dinsprecei asemenea. Frivolitatea, e drept, se manifestă natural. Cum spunea Mozart?

Laptopiseţ. Leat 5772

2011-10-16T11:04:00.000+03:00

În ultimii douăzeci şi ceva de ani lucrurile s-au maischimbat şi, astăzi, e mult mai bine. Astfel, în loc să-ţi angajezi avocat paremai profitabil să-ţi cumperi un procuror sau un judecător după caz şi necaz.Pâinea nu s-a ieftinit, dar e mai gustoasă, pe ţeava de apă caldă curge,culmea, apă caldă, gropile din asfalt s-au umplut cu un fel de expandatoptimist, pensionarii nu mai stau la coadă la bilete de tratament, parcă le-arfi luat cineva reumatismul cu mâna, funcţionarii publici dau şpagă contribuabililorde bucurie că i-au revăzut, spărgătorii deschid seifuri să-şi pună în elecartea de vizită, în caz că se strică încuietoarea să ştie omul de unde să-iia, poliţiştii îşi folosesc bulanul ca să dirijeze concerte de binefacere înfavoarea urmăriţilor general. Justiţia e dezlegată la ochi, cineva i-a luatnăframa şi i-a pus-o în cap, înnodându-i-o sub bărbie. Poartă balanţa pe umăr,ca pe o cobiliţă – pe un taler are un pumn de pământ, pe celălalt s-a cocoţat osfrijită, care ţine la ciorapul tetra o coasă mică, bine ascuţită. Paranormaliiau ieşit, clipind des, din subsolurile partidelor şi au luat-o pe jos sprerăsărit, procurorii republicii şi-au încheiat propriile rechizitorii şi s-autrimis singuri în judecată, diafanele beizadele ale sus-puşilor nu mai au locîn sălile de lectură ale bibliotecilor, lumea scurmă după stafidele, nuca şirahatul din programe ca să le bage în...cozonac. Televiziunile promovează doar oameni de ştiinţă, artă şi cultură,programele având un pronunţat caracter socio umanitar. După promoţia „taxezi şicâştigi”, fiscul spăşit îi caută pe cetăţenii care au plătit prea multe şiexagerat de mari taxe, banii sunt înapoiaţi cu dobândă şi scuze sub formă detichete cadou. Din dezbaterile televizate poporul învaţă cum trebuie să vorbeştişi să te comporţi civilizat. Policenii ţin în mâini câte un DEX şi secomplimentează reciproc. Serviciile ascultă inteligent tăcerea rece şi albă caprima brumă care se aşterne peste ţară, toţielevii participă la olimpiadele şcolare, rezultatele excepţionale duc lacreşterea pibului, scăderea delincvenţei juvenile şi a consumului de iarbă. Înspitale, dotările de ultimă oră sunt scoase din priză, doctorii şi asistenteleîncearcă să-şi omoare timpul jucând „Nu te supăra, frate”, sau după caz, „Nu tesupăra, soro”. Toată populaţia e sănătoasă şi voioasă. Mogulii şi-au donat toţibanii unor centre de reeducare a politicienilor anonimi. Analiştii, experţi întetracapilarotomie - adică despicarea firului în patru – şomează şi încearcă onouă terapie ocupaţionala... Presa este echidistantă ca bisectoarea pentruunghi, jurnaliştii calmi şi echilibraţi scriu numai reportaje desprefrumuseţile patriei. Locurile de muncă bine plătite nu-şi găsesc ocupanţii.Viitorul sună bine – limpede, clar, cristalin, numai că sună mereu ocupat.

Hirsut

2011-10-09T11:08:00.000+03:00

Aproape că nu-l observa nimeni. Privea în gol şi aşa nemişcat părea o nălucă înfiptă între şoseaua de intrare în oraş şi calea ferată spre libertate, poate că era rodul poveştilor maidanului de la marginea urbei care începea brusc cu un bloc hidos.

Ploaia rece nu mai contenea de câteva zile şi apa îi curgea pe tot corpul costeliv. Un abur uşor, ca o impresie, i se ridica din greabăn. Un cal alb, sfios şi hirsut, în diluviul unei toamne năuce şi păcătoase, păscând gunoaie, pierdut sau abandonat în vâltoarea unei civilizaţii de plastic, din care nobleţea a plecat de mult. Era ca o părere, ca armăsarul sleit al unuia dintre cavalerii Apocalipsei, cu oasele gata să-i străpungă pielea sângerândă şi măreţia rănită de moarte.

Părea visat, un cal alb ca un semn greu de tălmăcit. Auzea poate vuietul unui galop de copite de oameni venind dinspre caldarâm, nechezatul cailor putere de pe şoseaua inundată, vacarmul vocilor unor fiinţe de neînţeles, prea agitate, prea dintr-o altă lume.

Aştepta un stăpân sau maşina abatorului cu gândul la amintirea câmpiei ascunsă sub asfalt, beton şi sticlă sau, poate, ca şi noi, o tipsie cu jăratic pe care sfârâie prima ninsoare.

Cititorul

2011-10-02T10:30:00.004+03:00

Nu făcuse prea multe în viaţă. Pasiunile lui erau cărţile şi implicit lectura. Trecuse printre oameni aproape neobservat, nimeni nu ştia câte cărţi citise, nici el nu le mai ştia numărul, le ştia doar înţelesul şi subînţelesul. Era un erudit şi îşi dădea seama că nimeni n-are nevoie de el. “Cine are nevoie de un astfel de om?”. Îşi pusese această întrebare de multe ori. De fiecare dată răspunsul era acelaşi: nimeni! Asta îl făcea să se izoleze şi mai mult si, paradoxal, să citească cu mai mult sârg şi mai temeinică metodă. (Îşi aducea aminte de personajul lui J.P. Sartre, Autodidactul – cel care citea de la bibliotecă doar cărţile care-i cădeau în mână, aşa cum erau aranjate, după format, pe rafturi: un roman, un tratat de fizică atomică, un tom despre antropologie, o carte cu poeme şi zâmbea în gând spunându-şi că şi lipsa de metodă poate să fie “o metodă”.) Îşi imaginea, uneori, că treptele scării spre Paradis sunt formate din cărţi şi că “Acolo” o să găsească toate cărţile publicate vreodată în întreaga lumea. Ofta şi-şi zicea în gând: “Adevăratul Paradis!”

„Ce păcat că nu scrie pe fruntea nimănui câte cărţi a citit” se gândi în ziua în care îşi dădu seama că tomurile nu mai aveau loc în cămăruţa lui. La început aduna cărţile necitite pe noptieră. Le rânduia în stive, aşteptându-şi fiecare citirea. Iar coloanele se înălţau în fiecare zi tot mai semeţe şi tot mai fragil echilibrate. Căci cărţile şi lucrurile care erau de aflat în ele se strângeau mai iute decât putea ochiul citi şi mintea înţelege.

Apoi noptiera a devenit neîncăpătoare şi stivele biruitoare. A agăţat deasupra patului câteva rânduri de rafturi în care aduna cărţile care îşi aşteptau citirea. Şi încet-încet rafturile se umpleau. Cărţile se strângeau una în alta ca şi când le-ar fi fost frig. Şi pentru fiecare carte care părăsea raftul veneau altele multe grăbite să împovăreze mobila ieftină şi nu prea trainică. Şi se strângeau mai multe şi mai grele. Într-o zi unul dintre cuiele de care atârnau rafturile s-a rupt. “Nu e nimic!” şi-a spus “sunt alte trei care le vor ţine acolo, suspendate”. Şi zilnic devora paginile cărţilor în vreme ce alte şi alte cărţi îngreunau şi mai mult rafturile. Într-o noapte cuiele au cedat şi raftul s-a prăbuşit peste el. L-au găsit dimineaţa strivit de greutatea mobilei şi a cărţilor. Au venit rubedeniile, putinii prieteni şi l-au plâns. Şi au privit spre corpul de mobilă ieftin şi nu destul de trainic. Şi a spus cineva: “Ei, decât să-şi fi tocat banii pe cărţi, mai bine cumpăra o mobilă ca lumea.” Şi cu toţii au dat din cap.

Sticla de lampă

2011-09-25T11:09:00.000+03:00

Stai cufaţa la zid, cu mâinile la ochi şi numeri până la zece. Laşi timp tuturor să seascundă...

Primullucru pe care îl cauţi e oglinda cu ramă de tablă, agăţată pe un perete,deasupra ligheanului. E la locul ei, tot aburită, tot în ape. Acolo, vara, sebărbierea tata.

Nisipulşi sclipirea argintului l-au păstrat ca atunci: cu spumă pe un obraz, cu lamaîn aer. Parcă mai simţi mirosul de lavandă. Cauţi şanurile, pe verandă. Suntunde le ştii, trase-n pantofii care strălucesc ca altădată, şi amintirea astate-ndoaie: o vezi pe maică-ta, îmbrăcată în paltonul ăla negru, luat pe puncte,trecând strada, cu zăpada scârţâind sub tălpi, dreaptă, mândră, subţire şifrumoasă, de se rotea viscolul în jurul ei.

Astăzi,mâncaţi pe terasă, tata şi-a pus o cămaşa nouă şi şi-a aprins o"mărăşască", mama întinde faţa de masă apretată şi, netezind-oîndelung, îţi răspunde în treacăt, fără să te privească, deşi n-ai întrebat-onimic: "e bine, toate-s bune, suntem bine", şi-ţi vine să te dai cucapul de masă şi de-atâta bine ţi se adună lacrimile-n ochi.

În colţulăla al grădinii ai fost îndrăgostit, cireşul sub care stăteai s-a chircit,astăzi trebuie să te apleci ca să treci pe sub umbra lui, dâmbul din spatelecasei pe care-l urcai în fugă îţi pare că s-a surpat peste iluziile taledin prima copilărie, timpul ca un vierme a intrat în toate şi roade, şi le împuţinează.

Cu tatapovesteşti iar de vremea războiului, sau cum era la Crucea de Piatră şi-nStrada Brutus, iar faceţi politică, mama stă în picioare că are mâncarea pe foc(nu-ţi aminteşti să fi şezut vreodată, tihnit, la masă) şi se uită la voi,încercând să vă deosebească. (Fericiţi cei cărora mai are cine le deschide uşacasei părinteşti...).

Odaia desus în care dormeai ţi-e strâmtă şi rece, acolo ai lăsat ceva şi nu mai găseştinimic, te priveşti în ochi cu păianjenii discreţi, ţi-aduci aminte că maică-taţi-a cerut să-i aduci o sticlă de lampă – unde să găseşti sticlă de lampănumăru’ 5? Şi când crezi c-ar trebui să nu-ţi mai desfaci bagajele, să-i minţipe-ai tăi că te cheamă-napoi din concediu, observi, ghemuit într-un colţ,copilul care te aştepta...

Ora de compunere

2011-09-18T10:17:00.001+03:00

E toamnă. Sindicatele îşi numără salariaţii. Ce mulţi oameni mai au serviciu în România! Crin are o opinie. Ce faci cu opinia, Crin? Vine Emil. El are o coasă. Să coseşti bine, Emile! Bunicuţa e supărată. De ce eşti supărată, Bunicuţo?

Parlamentul are două camere. Ce multe camere are Parlamentul! Copii, voi ştiţi ce este o moţiune?

Elena are mere. Merele sunt de aur.

Ce are Roberta? Roberta are microfon şi clopoţel. Microfonul i-l dă Elenei. Elena vorbeşte. Ce frumos vorbeşte Elena! Trec patruzeci de minute. Parlamentarii se uită la ceas. Ce Vacheron Constantin! Ce Apotheosis Temporis de la Blancpain! Ce Audemars Piguet! Ce Patek Philippe! Ce Girard-Perregaux! Tic-tac.

Roberta sună din clopoţel. Clinc-clinc. Bravo Elena! Ludovic mai face o comisie. Cum ne-a fost vorba, Ludovic? Ce nu mai are Sebastian? Sebastian nu mai are minister. Traian e supărat. De ce eşti supărat, Traiane?

La şcoala am învăţat Imnul. Ce ne dă nouă Imnul? Dacă-l cântăm toamna, ne dă: mere, pere, gutui, nuci.

Ce frumoasă e toamna!

Exerciţii. Singular: o dudă. Plural: două sau mai multe.

Recapitulare. Cuvinte noi: remaniere, re-ce-si-u-ne. Cuvinte vechi: Rolex, Pobeda.

Conditional optativ

2011-09-11T10:41:00.003+03:00

Dacă tot e week-end de toamnă şi te simţi excedat de muncă, de probleme, de viaţă, de gânduri, de nori si vâltori şi dacă poţi merge mai departe fără să te decompensezi stând cu ochii pe cerul camerei sau şi mai rău pe sticla televizorului, dacă miroase fatal a versatila zacuscă, persuasiva gogonea sau infatuatul gogoşar, dacă s-au aprins gutuile în ferestre şi frunzele mai păstrează amintirea păsărilor, dacă simţi că-ţi pierzi fructele bucuriei şi ploaia vine ca o promisiune a renaşterii, dacă în toamna vrajbei lor te întorci spre tine şi te regăseşti mai împovărat cu un an şi poate mai înţelept cu o viată, dacă Ingerul Nichita te priveşte de dincolo de stele încercând să şteargă ceaţa aşezată peste Pământ ca şi când ar mângâia trupul de sare al iubitei, dacă lumina dimineţilor e pergamentoasă şi nu-ţi vine să laşi perna plină cu vise, dacă simţi că eşti locuit şi înghesuiala e prea mare, dacă Kipling ar fi scris “If” pe când Vivaldi - Preotul Roşu mai compunea un concert pentru “orfanele” de la Ospedale della Pietà din narcisista Veneţie şi dacă “niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros de moarte” , atunci, poate vei înţelege că dacă nu-i doar o conjuncţie introductivă pentru condiţional optativ.

Traviatele

2011-09-04T10:18:00.001+03:00

Din centru până pe centură, ne-au podidit traviatele. Cea mai veche meserie din lume a fost silită să se reinventeze pe sine. Altfel ardea în Secolul Luminilor, astfel pâlpâie la începutul acestui pipernicit de secol, în care gesturile largi, sentimentele învolburate sunt retezate sub ghilotina tarifarului. Am ascultat – la televiziunea unde se spală toată lumea, în direct, ca în lacul Siloamului – o femeie. Meseriaşă bătrână pe centură, femeii i se făcea o farsă. Cineva, dându-se drept medic, o anunţă că e bolnavă de sifilis şi că şi-a contaminat clienţii. Traviata de la Olt, cu o voce pârlită de alcool şi tutun, avea un soi de seninătate metafizică. N-a fost surprinsă, a respirat chiar uşurată. „Bine că n-am SIDA!“.

Şi ce mai faceţi? a întrebat pretinsul medic. La anii dumneavoastră tot cu munca, tot cu munca? Cum arătaţi? Arăt bine, i-a răspuns, am investit, mi-am băgat silicoane la second-hand“ – ştiţi cum vine vorba: timpul trece, silicoanele rămân… Avea femeia o înţelegere superioară a lumii (cum ar zice pedanţii), la care ajungi doar după ce viaţa te-a tăvălit bine prin toate. După atâta „neînfrânare şi neastâmpăr“, cum spun vechile scripturi despre Maria Egipteanca, traseista visa la o bătrâneţe liniştită, într-o căsuţă cu muşcate la ferestre, lângă un bărbat bun. Vorbele ei ca un şmirghel, învelite în catifeaua unei sincerităţi – cum să spun? – generoase, sunau ca aria Violettei din actul trei: „Addio del passato“…

S-a umplut România de curve fără condicuţă, care-şi ascund singura brăţară de aur veritabil – meseria lor – în spatele unor diplome cumpărate de purii generoşi de pe taraba unor universităţi particulare, semi-acreditate doar pentru negoţul acesta. Cu cât te apropii dinspre centură spre centru, le găseşti prin lojile stadioanelor, pe la “lansari de temiri ce”, prin cluburi, în rându-ntâi pe la mitingurile de partid, la prezentările de modă, pe lângă câte-un foc de artificii, pe unde – cu un al şaptelea simţ – adulmecă mirosul purcoaielor de bani. Astea nu-ţi dau nimic pe datorie, nici măcar pe cupoane de masă – de regulă, au tenacitatea de a-ţi lua tot. Îşi revarsă silicoanele pe copertele tabloidelor, se dau artiste, sfidându-le pe cele care trudesc din greu pentru o bucată de pâine. Dispreţuindu-le pe alea cinstite, pe care le prinde poliţia prin parcări cu snopul, abandonate in questo popoloso deserto , strălucind de confetti şi de boli lumeşti…

Delete

2011-07-24T10:56:00.002+03:00

Îi privim ca pe nişte vietăţi ciudate, trecem cu atenţia împrăştiată peste imaginea lor şi niciodată nu putem să le ajungem la suflet. Încearcă să ne atragă atenţia prin primul sistem de semnalizare şi nu-i vedem, îşi ascund sentimentele în spatele unor vorbe sărace şi stâlcite, îşi exhibă grosolănia şi nepăsarea (voite) pentru a-şi ascunde adevăratele gânduri şi sentimente, ascultă muzici ciudate pentru că vor să fie “altfel”. Părinţii n-au timp de ei, n-au vreme nici de ei înşişi, ocupaţi fiind cu zbaterea zilnică. Şcoala nu mai este de mult un al treilea părinte, reuşind mai degrabă să-i depărteze decât să-i apropie, să-i înţeleagă, să-i îndrume, să-i educe şi înveţe, iar mass-media mai mult îi împing spre nicăieri.

N-am de gând să generalizez, să pun etichete ca pe niste borcane, să mă jelesc in pustiu sau să mă dau cu capul de pereţii de aer. Nu caut soluţii şi nici nu dau sfaturi. Încerc doar să constat şi să mă gândesc serios la ce-i de făcut. Este o generaţie pierdută? Aşteptăm o altă generaţie?

[În America, unde altundeva, un scriitor la modă, Douglas Coupland – un fel de Andy Warhol (mai cinic, însă fără metodă şi parcă lipsit de şarmul albinosului Mr. Pop Art), a editat prin 1991 romanul Generaţia X, o “biblie postmodernă”, zic unii. Romanul aduce mai degrabă cu un articol fluviu şi încearcă (cu talent, sarcasm şi insolenţă) să radiografieze destinul unei generaţii aproape pierdute: tineri debusolaţi, sătui de “cultura” de piaţă, dezamăgiţi de societatea în care nu-şi găsesc locul, speriaţi de viitorul impredictibil, X-işitii fug departe de “lumea civilizată” şi doresc să trăiască altfel. Tentativa lor de a trece peste orice cu ajutorul unor mijloace “uncool” îi face şi mai jalnici. Nu-i ajută nici sarcasmul, nici ironia, nici umorul morbid, nici refuzul maturizării şi nici măcar supraîmbibarea cu alcool.

În secolul comunicaţiilor, paradoxal, mijloacele devin tot mai puţine şi sărace, iar canalele degradate iremediabil. Tangajul, deriva şi lipsa de direcţie sunt evidente. Fară repere, punctele cardinale au dispărut de mult, nu există un manual de supravieţuire. Corozivul Coupland e meşterul care ascultă şi pune pe note strigătul mut al unei generaţii alternative, alienate, confuze şi ne lasă să înţelegem. Dacă se poate!]

La început i s-a spus generaţia MTV, apoi, pe rand: Pokemon, Pro, Messenger şi în fine, generaţia Facebook. Oricum s-ar numi, oricât de etichetată este, trebuie să înţelegem că în spatele tupeului, al obrăzniciei, al ruptului în figuri, a ambiguităţii ca stil de viaţă, se ascund o fragilitate periculoasă, sechelele lipsei cronice de afecţiune, vulnerabilitatea, clivajul,... Le oferim ca modele mazete cu aer de atotştiutori, piţipoance tunate cu silicon şi botox dar fără sinapse, surogat de suflet cu adaos de hoţie, prostie în stare gemă, curvăsărie fără echivoc, şmechereală dusă la extrem, monoreligia banului, manele cu mesaj, droguri pe alese, incultura cu ifose. Puţini sunt capabili să se salveze, să-şi sape propriile tunele spre lumină. Nişte roboţi cărora le bate între circuitele din piept un muşchi ciudat, producător de spam. O generaţie aproape pierdută: nu face nimic, nici la şcoală, nici acasă, nici în vacanţă, prea dependentă de cultura de mall şi new-media. Dacă n-are net e tragedie, pentru că trăieşte online. Ce amintiri va avea? Probabil cele stocate în memoria calculatorului. Cei mai cuminţi, o majoritate mută, se aruncă în second life, o realitate paralelă, lumea virtuală, unde nu e nici întristare, nici frustrare, nici suspin, unde ţi se inoculează o doză dublă de afecţiune virtuală, de prietenie virtuală, de fericire virtuală, în care totul e permis, mai puţin să exişti cu adevărat. Cărţile de poveşti au dispărut la comanda „delete", înlocuite cu un soi de istorioare tembele împachetate în clipuri publicitare, despre familii fericite care se strâng în jurul mesei din sufragerie ca să celebreze un nou detergent pentru vase (si creier).

De ce se sinucid - la propriu si la figurat - tinerii, de ce vor sa evadeze din lumea hâdă si prost dimensionată pe care le-am tricotat-o? De frică. De lehamite...

Autodafé

2011-07-17T10:12:00.006+03:00

Ştiţi care-i defectul nostru? Că suntem perfecţi. O ţară de talentaţi. Norocul nostru? Că le ştim pe toate. Dacă mi-aş scrie memoriile, aş titra, cu fior patriotic: "Eu sau Despre ignoranţa limbută". Delirul ăsta de omniscienţă ne întăreşte în faţa tuturor încercărilor. Ne căleşte. Am căpătat o voluptate incredibilă de a descrie dezastrul şi, povestindu-l cu amănunte picante, de a ne detaşa de el, ca şi când nu ni s-ar întâmpla nouă.

Televiziunile de ştiri le augmentează pe toate. Parcă au un singur slogan imprumutat de la Conu' Caragiale: „Simţ enorm şi văd monstruos”. E de ajuns să deschidă un crainic emisiunea zicând doar atât: "Astăzi, 17 iulie...". Vocea lui mereu precipitată cheamă nenorociri, sună ca şi când ar anunţa ultima zi.

Urmăriţi cu atenţie invitaţii dintr-un studio TV. Nu că n-au răbdare, dar n-au timp să se asculte unii pe alţii; au prea multe de spus. Încep invariabil cu "e clar ", e limpede", "cu certitudine". Chiar fără nici o umbră de îndoială? Măcar pentru impresie artistică?

Ce bine că ştim tot, de la fractali, până la politica FMI şi de la estetica kitschului până la petele de pe chelia lui Zeus! Chestiunea e că ne e greu să ţinem pentru noi ce ştim. Media e plină de mărturisitori.

Le facem din vorbe pe toate. Suntem suma vindicativă a vorbelor noastre. (Numai la noi execuţia bugetară e un spectacol de autodafé cu publicul în delir). Frumos e că n-am auzit pe nimeni zicând: "Nu ştiu", "Nu mă pricep", "Daţi-mi un răgaz să mă informez". Exempli gratia: întrebaţi-mă despre cuarci (ce contează cum se scrie?). Nu recunosc nici sub tortură că habar n-am. Cum să te dai bătut, să te predai fără luptă în România, fortăreaţa ignoranţei erudite?

Când sunt doar eu cu mine, mă întreb în şoaptă: dacă într-o zi o să ne înecăm în propriile cuvinte? Din fericire, sunt goale, nu mai spun de mult nimic, au însă un soi de grimasă feroce, trasă ca o mască peste blândeţea cu care s-au născut.

Aţi văzut filmul ăla american cu o pungă goală dusă de vânt? Mi se întâmplă uneori să urmăresc câte un cuvânt, uitându-mă lung cum zboară, cum se desprinde de pământ, cum se prăbuşeşte şi iar se înalţă şi coboară iarăşi, şi-apoi se zbate să se ridice din nou.

Paganini cu Stratocaster (*)

2011-07-10T10:58:00.004+03:00

Se pare că, atunci când oamenii vorbesc despre un muzician special, care se pricepe la ceea ce face, talentat, hărăzit de Dumnezeu, se exprimă cam aşa: "O legendă vie", "Incredibil", "E cel mai bun" sau, clişeul cel mai tocit dintre toate: „Genial!”. Poate mă fac eu însumi vinovat, la urma urmei, am asistat la concerte şi am scris o mulţime de cronici şi recenzii, ca parte din meseria mea. Oamenii spun aceleaşi lucruri atunci când sunt cu sufletul la gură în faţa unei performanţe remarcabile. Şi domnul Jeff Beck asta face în concertele sale, te lăsa, vorba francezului: buche bée!

Există chitarişti, mari chitarişti şi există Jeff Beck. Poate e prea mult sau prea puţin. Nu ştiu. Un concert susţinut de el şi trupa sa este, cu sigurantă, un eveniment. Eram convins că voi asista la un spectacol memorabil, care mă va lăsa aproape mut. Recentul turneu Emotion & Commotio relevă un Jeff Beck senzaţional. Acest om este maestru al chitarei Stratocaster. Ştie atât de multe trucuri pe care numai el le face, încât ar trebui să aibă un brevet pentru ele. Maestrul a fost model pentru Jimi Hendrix (sic!) care a studiat cu mare interes modul „neortodox” de a cânta lui Jeff, pe vremea când activa la Yardbirds alături de Eric Clapton şi Jimmy Page.

„Plan B” este piesa cu care Jeff îşi deschid concertul, un fel de "bolero a lui Beck", un joc secund din sfera Led Zeppelin, o fereastră deschisă spre ceea ce avea să urmeze: blues-heavy-rock-progresiv-hard-jazz. E prea complicat? Nu cred, e suficient să-l asculţi cu atenţie şi lucrurile se limpezesc imediat. Setlist-ul a cuprins compoziţii proprii şi cover-uri care au pus în evidenţă faptul că instrumentul nu este o anexă a artistului, ci face parte din structura lui, este viu, versatil, aspru sau blând, dulce sau amar, ca viaţa. Drept dovadă stă reinterpretarea unor piese celebre: "A Day in the Life" (The Beatles), "Rollin' and Tumblin'"(Muddy Waters), "Little Wing" (The Jimi Hendrix Experience), "I Want to Take You Higher" (Sly & The Family Stone), "Over the Rainbow" (Judy Garland) sau Nessun Dorma (Puccini). Alegere rafinată.

În excelentul său demers artistic sir Beck este ajutat de un grup de artişti stelari: Jason Rebello – instrumente cu clape, voce – un pictor peisagist ce lucrează cu sunete, Narada Michael Walden – tobe, percuţie, voce – o figură de killer, vulcanic, cel care face ca tobele să cânte şi Rhonda Smith – chitară bas, contrabas electric şi voce – unul dintre cei mai buni basişti, o voce incredibilă, un melanj de Janis Joplin, Tina Turner şi Koko Taylor.

Jeff Beck este chintesenţa artistului care refuză să devină superstar. Toată activitatea sa o dovedeste cu asupra de masură. Nu a căutat facilul şi nici nu şi-a dorit să ajungă în clasamente. E un meşter al celor şase corzi, căutător neobosit pentru a găsi cele mai bune tonuri. Notele sunt perfecte, subtile, cu substanţă, frazarea impecabilă, abordează melodiile cu delicateţea unui bijutier, transformându-le în veritabile diamante.

În seara concertului, domnul Jeff Beck a împlinit 67 de ani. Flori, champagne şi publicul care i-a cântat plin de emoţie "Happy Birthday!". Artistul a mulţumit timid şi a plecat tăcut aşa cum fusese întreaga seară. Pentru el vorbise muzica. Cineva de lângă mine a exclamat: “Genial!”. Avea mare dreptate.

(*)Emotion & Commotion Tour by Jeff Beck Band at Sportova Hala, Bratislava - 24.06.2011

Când zboară porcu’ (*)

2011-07-03T10:41:00.007+03:00

Un porc mistreţ deasupra ta. Cu siguranţă, numai siguranţă nu îţi poate da, chiar dacă pe el apare mesajul ”Trust Me”. Deşi, ştiu cum era porcul ăsta în tinereţe, acum mai bine de 30 de ani, când apărea The Wall, dar acum părea destul de necăjit. Toată lumea râdea de el şi toate logo-urile unor dictaturi trecute şi prezente cu care era vopsit de abia se mai ţineau de el. Să cheme cineva protecţia animalelor. De protecţia oamenilor se ocupa în acel moment Roger Waters.

Mai mult de două ore în care am văzut, în fine, că visele sunt colorate. Roger Waters a făcut ca zidul să se ridice în picioare în faţa lui. Cărămidă cu cărămidă, cântec cu cântec. Nu a fost un concert, a fost un spectacol în mai multe dimensiuni. Iar una dintre dimensiuni era cea personală din mintea fiecăruia dintre cei care am fost martorii norocoşi ai reîntâlnirii cu o parte din noi. The Wall a existat în mintea mea şi există în continuare nu ca un zid, ci ca o punte. Like a bridge over troubled waters...

Nu au fost mai multe cântece, ci unul singur. Care a ţinut peste două ore. Am stat retras în întunericul care era între mine şi scenă având impresia că acolo nu erau străini veniţi la concert, ci toţi prietenii mei care aş fi vrut să fie prezenţi. Stăteam ca un paznic de far, cu sprânceana mereu ridicată, vechea mea obsesie, să am grijă de ei, să nu mai dispară niciunul, cum mi s-a mai întâmplat. Bring the boys back home...

Nu pot să scriu cronică la aşa ceva. Nu mai ştiu exact cum ţinea Roger chitara sau trompeta. Cum scotea Snowy White solourile. Nu pot descrie secvenţa în care Waters a cântat ”Nobody Home” într-o cameră decupată din zid. Nu pot să descriu sunetul incredibil care m-a luat de câteva ori cu el şi m-a izbit de toate... zidurile. Sau farmecul rebel-inocent al corului de copii care scandau ” Teacher, leave the kids alone!” Cum aş putea descrie succesiunea de efecte speciale, de desene pe care le ştiam pe de rost din film, de sunete care mi se confundă cu clipele şi oamenii cu care le-am ascultat de-a lungul timpului meu şi al lor? Care sunt cuvintele cu care descrii sunetul făcut când se taie respiraţia?

The Happiest days of our lives încap uneori pe o casetă AGFA de 90 de minute. Dar le poţi reasculta până cade suportul magnetic de pe bandă. Apoi, at one of your turns, le poţi fredona celor care mai au timp şi vor să te asculte... Mother... Sunetul cristalin al vocii de copil care spune ”Look mummy, there’s an aeroplane up în the sky!” e sfâşietor şi când îl asculţi pe un disc zgâriat al memoriei. Să vă spun cum a sunat tânguirea din” Don’t leave me now”? Să vă descriu emoţia multiplicată în mii de inimi care ascultau versurile ”Hey you, with you ear against the wall/Waiting for someone to call out/Would you touch me? /Hey you, would you help me to carry the stone? /Open your heart, I’m coming home...”? But it was only fantasy. The wall was too high, aş you can see. For me”. Şi chiar,” Does anybody here remember Vera Lynn? Remember how she said that we would meet again some sunny day?” Să vă fredonez cântecul tribut dedicat lui Jean Charles de Menezes, turistul brazilian împuşcat într-o staţie de metro din Londra doar pentru că fusese confundat cu cei care lăsaseră bombe acolo? Sau omagiile celelalte aduse celor căzuţi în războaiele mereu ale altora? Cum a fost şi cazul tatălui lui Roger Waters?

Nu, nu pot scrie o cronică de concert. Pentru că nu pot scrie în culori. Vă pot spune că, la un moment dat, s-a terminat. Zidurile ridicate în timpul spectacolului s-au dărâmat într-o avalanşă de stări şi efecte vizuale care au adus nivelul emoţiilor la limită. Şi nu a fost niciun bis. Şi nici cineva care să aibă nevoie de el sau să îl ceară.

Mesajul anti-war al lui Waters a rămas, din păcate, la fel de actual în decursul timpului. Ca piesa ”Blowin’ În The Wind” a lui Dylan şi multe altele. Avioanele lui „Goodbye Blue Sky” bombardează cu logo-uri religioase (steaua lui David sau crucifixuri), cu dolari (de ce nu şi euro?), cu sigle Mercedes sau Shell, iar la „Run Like Hell” apar texte scrise în genul „iPod”: iLike, iLead, iProtect, iResist, iProfit, iTeach şi magnificul iBelieve.

S-au schimbat doar numele celor care provoacă războiul, dar cauzele au rămas cam aceleaşi. Şi cauza principală e neputinţa de a-l vedea pe celălalt la fel ca pe tine. Toate graniţele, de orice fel, sunt, de fapt, ziduri. Iar frica de a schimba ceva e tot un zid. Fear builds walls! Te poţi întreba dacă tot efortul lui Waters de a atrage atenţia că lumea nu poate fi mai bună decât dacă dărâmă zidurile ridicate de oameni nu e în zadar. Nu, efortul nu e în zadar, e în zidar. Şi poate schimbările reale vor fi făcute de cei care ascultă muzică.

Am auzit că dacă te trezeşti cu faţa spre lumină, visele dispar. Unele vise sunt însă chiar făcute din lumină. Şi rămân. Ca profilul de la final, când zidurile căzuseră ca un oftat de uşurare, iar pe ecranul umplut înainte cu coşmaruri apăruse silueta unei tinere copile care dansa şi împărţea baloane. Am luat şi eu unul şi m-am întors cu el în realitate.

Voi ce mai faceţi, sunteţi bine?

Hello, Is there anybody in there?

(*)THE WALL WORLD TOUR BY ROGER WATERS at PAPP LÁSZLÓ BUDAPEST SPORTARÉNA – 22.06.2011

Too much

2011-06-12T09:25:00.001+03:00

Priveşte fotografia asta!

Mai uită-te o dată...

De două, de trei, de o sută, de o mie de ori, până o memorezi!

Şi până vei înţelegi bine şi definitiv cât de fragili suntem.

Dacă nu simţi aşa, de crezi altfel, suntem pierduţi!

The Lord of the Music – Sting

2011-06-07T21:23:00.009+03:00

Parcă Ludovic al XVIII-lea spunea, pe bună dreptate, ca “Punctualitatea e politeţea regilor”. Nici nu bătuse bine orologiul dogit al Parlamentului ceasurile 8 ale serii de luni ca domnul Gordon Matthew Thomas Sumner, alias Sting, îşi face apariţia pe scena de dimensiuni impresionante, amplasată în Piaţa Constituţiei din Capitală. Îmbrăcat simplu cu un zâmbet şăgalnic pe chip cantautorul îşi începe concertul „Symphonicity" alături de orchestra Filarmonicii din Sofia. Ştiind toate hit-urile te întrebi cum altfel pot fi interpretate piesele cântăreţului decât în formula aceea vrăjită, în care vocea britanicului a fost acompaniată de 50 de instrumentişti dirijaţi de celebra Sarah Hicks. Orchestra a dat pieselor o nouă dimensiune, un nou relief, le-a făcut mai profunde, mai pline de miez şi de viaţă, cu o textură mai mare, mai dramatice, demonstrând că există şi muzica 3D.

Sting (porecla - transformată, vorba poetului, în renume – i se trage din tinereţe pe când purtra tricouri cu dungi şi „înţepa” orice prostie spusă de interlocutor) s-a adresat unui public eterogen, nu pe deplin familiarizat cu muzica domnului profesor de matematică. La cei 60 de ani, fostul membru al trupei The Police şi-a făcut treaba impecabil, iar o parte dintre spectatori a mai bifat un eveniment monden. Păcat!

Ce cânta Sting? Greu de spus. Nu este nici rock, nici blues, nici jazz, nici reggae, nici... Este, pur şi simplu, muzica sa. Având în spate o carieră strălucită, ce include numeroase albume premiate în repetate rânduri cu discul de platină, un număr impresionant de hituri, nenumărate premii şi vânzări record de aproape 100 de milioane de discuri în întreaga lume (16 premii Grammy, două Brit Awards, un Glob de Aur, un Emmy, trei nominalizări la Oscar, Century Award oferit de Billboard Magazine şi titlul de Omul Anului, în 2004, din partea MusiCares, inclus în Rock and Roll Hall of Fame şi Songwriters Hall of Fame!). Sting a revenit cu cele mai cunoscute piese ale sale, reorchestrate de Jorge Jorge Calandrelli, David Hartley, Michel Legrand, Rob Mathes sau Nicola Tescari. Selecţia de piese reinterpretate special pentru acest turneu cuprinde cele mai cunoscute hit-uri din perioada petrecută alături de trupă The Police - "Every Little Thing She Does Îs Magic", "Roxanne", "Next To You" şi "Every Breath You Take" -, dar şi piese celebre ce definesc solidă carieră solo a lui Stâng - "Englishman în New York", "Fragile", "Russians", "If I Ever Lose My Faith în You", "Fields Of Gold" şi "Desert Roşe", artistul fiind acompaniat pe scenă de un grup de muzicieni de succes: Dominic Miller (chitară), Rhani Krija (percuţie), Jo Lawry (voce) şi Ira Coleman (bass), el însuşi cântând la muzicuţă, chitara, tamburina şi instrumentul acela ciudat pe care nici nu trebuie să-l atingi direct: theremin. Şi bineînţeles voce: clară, excepţională, persuasiva, puternică. Vocea unei generaţii.

Cei care au venit să vadă un show cred că au plecat dezamăgiţi. Scena arăta ca o cutie neagră, magică, luminată din când în când de culori de stare. A fost vorba de Muzică 100%: emoţie, rafinament, elevaţie, distincţie. Din păcate sonorizarea, cel puţin în prima parte a spectacolului, a lăsat de dorit, sunetul fiind „murdar” şi tern.

Sting a fost întotdeauna atras de muzica de calitate şi de muzicieni excepţionali, de la geniul nebun Stewart Copeland din trupa Police, la Branford Marsalis sau mai recent, Chris Botti. Jocul, interacţiunea, complementaritatea şi de ce nu dependenţa de oamenii talentaţi par să ridice performanţele unui artist desăvârşit: Sting. De aceea, nu cred că ultima piesă a fost aleasă întâmplător. „Message în a bottle" a părut că nu mai transmite tema singurătăţii, chiar dacă Sting a interpretat-o doar la chitară, cu membri orchestrei în picioare. Mesajul e clar şi se găseşte în Muzică.

Odicolon

2011-05-29T10:17:00.003+03:00

Era o vreme când lucrurile aveau un parfum inefabil, pe-atunci, betoanele nu făceau umbră caldarâmului şi buldozerele, maşinile, sirenele salvărilor sau poliţiei nu alungaseră toţi fluturii si licuricii din urbe, în cârciumioarele patetice de la periferie lumea petrecea cu lăutari. Acolo îţi clamai fericirea, tot acolo îţi înecai tristeţea. Viaţa era mai simplă şi frumoasă şi, când se hotăra să vină, răsăritul ţi se răsturna direct în ciorba de potroace, stropindu-te cu picături fierbinţi. Şi mahmureala era alta, sceptic-interogativă despre soarta omului în lume. Şi nu dura mult. Găseai, pe atunci, repede ceva care să-ţi taie greaţa.

Oamenii nimereau mai uşor cărările unul către celălalt. Aşa era, lăsai cheia sub preş sau propteai uşa cu mătura, să ştie vecinu’ că eşti plecat puţin, da’ nu stai mult. Acu’ te piteşti cu tot neamu’ tău în spatele uşii blindate, te dai pe după termopane, să nu mai auzi de lume şi nici ea să nu mai ştie de tine.

Erau vremurile alea bune când se-ntâlneau hoţu’ cu sergentu’ la una mică, în colţ, la „Macu’ Roşu” sau în spatele gării, la „Trei Mustăţi” şi din vorbă-n vorbă se lăsa cu chef, de ajungeau să plângă unu pe umăru’ lu’ celălalt ca doi copii. Erau vremurile alea când curvele aveau respect faţă de meserie, îşi ziceau femei uşoare, erau frumoase de coborau Luna din cer, îşi ţineau condicuţa în poşetele alea din imitaţie de piele de crocodil, lângă sticluţa cu „odicolon”, şi ştiau să te spovedească mai abitir ca popa Nae.

Am făcut împreună destule. N-am apucat să facem un chef. Să-l facem şi pe ăsta. Virtual. Lăsăm deoparte înţepăturile, vorbele în doi peri, gâlceava, frustrările şi mâhnirile. Punem la întuneric, în beciul digital, vara vrajbei voastre... şi de acolo să scoatem ceva bun, rece şi curat. M-am sucit şi m-am răsucit, mi-am spart rău capul să găsesc o piesă care să fie şi aşa şi altfel... Nu trebuie ratate versurile.

Eu propun una, restul, voi! Sunt tare curios cu ce o să veniţi la zaiafet. Să fie vorba, simplu şi patetic, despre trei lucruri: Viaţă, Moarte, Dragoste. Trecem pe listă Puterea şi vom constata că nici Shakespeare n-a cântat pe mai mult de patru coarde...

Replay

2011-05-22T10:31:00.000+03:00

Azi, program de duminică: priviţi şi ascultaţi. Apoi, citiţi ceva şi din nou ascultaţi. Totul se poate pune pe replay, atât timp cât vă face plăcere…

„M-ai părăsit. Mi-ai bătut amintirea ta în piroane, pe frunte. Amintirea ta mi-a intrat în oase ca un frig metafizic, îmi umblă prin sânge şi mă umileşte. Amintirea ta mă adulmecă, mă latră ca un câine fără stăpân. Amintirea ta rupe digurile minţii mele şi se revarsă. Amintirea ta sare gardul acestui ospiciu, refuzând să-şi mai înghită leacurile. Amintirea ta se vinde pe tarabe în toate porturile lumii, în cele pe care le-am cutreierat şi în cele unde nu voi ajunge vreodată. Amintirea ta opreşte în toate gările ca un mărfar tras de o locomotivă cu abur. Amintirea ta – ca un cântec care se cântă pe sine, da capo al segno. Amintirea ta răsare şi asfinţeşte. Amintirea ta mă podideşte ca un hohot de plâns. Amintirea ta îşi dă foc în piaţa publică şi arde în vâlvătăi ca o carte în ediţie revăzută şi adăugită. Amintirea ta nu-şi mai aminteşte de mine”.

Aici, îngerul păzitor se opreşte descumpănit, acoperindu-şi ochii cu aripile: „Doamne, cum e mai departe? Am uitat cum e mai departe!”. De sus, de pe Tron, vocea coboară către el, cum coboară păianjenul pe propria-i pânză: „Mai departe nu e nimic. Tu repetă, Eu mă mai gândesc...”

Compresa

2011-05-15T11:03:00.001+03:00

Încerc, împreună cu voi, şi asta: facem terapie muzicală, sau, mă rog, meloterapie (pentru firoscoşi).

Închidem ochii, uităm de necazuri corozive, de ura cronică, de scenarii malefice, de suspiciuni perene, de apăsări contagioase, de noua limba de lemn, de truisme colorate violent, de pudori inflamate, de conştiinţa mustrătoare, de afrodisiace politice, de persuasiva ipocrizie; de maxima moralia pernicioasa, de etica poleită cu ştevie, de idiosincraziile eruptive, de deontologia cu geometrie variabilă, de buna cuviinţă greţoasă, de facerea de bine cu sacrificiul mamei, de expandatele datorii zilnice, de balansul sentimentelor nenăscute, de „urgenţele” acute şi... ascultăm. Atât!

Ce Dumnezeu, e duminică şi merităm un pic de relaxare. Încercăm să nu ne spunem nimic sau, dacă tot deschidem gura, atunci, să pronunţăm doar cuvinte frumoase... Ce-i aşa de greu?

Azi ascultăm Muzică. Fac doar o propunere, pe celelalte le puteţi face voi (sunt tare curios!).

Mâine, dacă vreţi, vorbim sau tăcem… împreună!

Devenirea întru tractor

2011-05-08T10:44:00.002+03:00

Ştii spotul ăla tembel în care un personaj dubios afirmă: „Eu de mic mi-am dorit să devin tractor!”? Cum se mai schimbă vremurile...

In illo temporis, la capu satului, dimineaţa, duduia tractorul. Pornea cu motorină şi cu una sută ţuică bătrână. Simbolul ăsta comunist, izvor de inspiraţie pentru marii lirici („Ară badea cu tractoru”, „Ilenuţa tractorista”) n-o să mai fie. La Braşov se face parc de distracţii, aşa cum binemerităm cu toţii. Ce să-ţi mai trebuiască în ziua de azi un tractor? A, dacă s-ar fi deschis acolo o fabrică de laptopuri, era altă treabă. Astea ştim la ce folosesc: să rezervăm bilete online la parcul de distracţii.

De câte ori mai iese din mormanul de fiare vechi câte-o ruginitură de asta, tresaltă sufletul de bucurie: facem încă un mall, mai dregem un fast-food, altoim un centru comercial, toate locuri de promenadă şi adâncă mirare, muzee contemporane. Sau mai bine construim o fabrică de artificii, s-avem de unde pocni, că s-au înmulţit sărbătorile de nu mai pridideşti să-ţi tragi sufletul. Şi la români dacă o sărbătoare nu are pocnitori şi artificii, e degeaba. Tractorul a ajuns ca fitilul de lampă – nu mai ai la ce să-l pui, de când intravilanu' s-a mutat prin porumbi şi costă hectaru' (vilă plus piscină plus garajul pe trei nivele, că nu poţi înghesui maşinile ca pe atelaje – se ia vopseaua) cât toată producţia de porumb a României pe vremea când ştiuleţii se cântăreau în birou, din ochi. Vremurile s-au întors cu curu-n sus. Te duci la supermagazin să-ţi iei o coasă. Găseşti? Aiurea. Îţi vinde motocositoare. Îţi împachetează o maşină de tuns gazon.

Năravurile s-au schimbat. Zici: Vezi, bă, cine-i la poartă, cine mă caută! Doamna cu Motocositoarea... Ce-ţi trebuie tractor? Agricultură se face în Olanda, în Spania, în Franţa, în ţările alea înapoiate, care ne exportă nouă prazul în staniol şi ne costă cât o sticluţă de Chanel No 5. O fac chinezii că-s mulţi şi nu pot sta toţi pe chat, că se rupe cablu’. Noi semănăm real estate.

O mai trăi Ilenuţa tractorista? Ce-o mai face? S-o fi mutat în judetu’ Olt cu tot cu nepoate, la Detristelu. O fi auzit că flăcăii americani abia aşteaptă să tragă brăzdă îngustă şi adâncă.

Paznic de far

2011-05-01T09:30:00.004+03:00

Acest loc nu e unul în care să-mi exhib obsesiile, să îmi expun necazurile, să plimb, pe podium, în văzul lumii sentimentele care mă încearcă sau să atârn pe “simeze” o frescă a societăţii în care trăim, nu e locul de joacă al refulărilor, nu-i o supapă mascată, nici vorbă. Locul ăsta nici nu dă lumină, nici nu stinge farul. Dar, nu putem definii un lucru prin ceea ce nu e! “Jurnalul” e scris pentru a nu lasa neuronii sa coclească, aşa, pour l'amour de l'art, pour les connaisseurs...

Aici nu-i nimic programatic, lucrurile sunt aşa cum vin, firesc, natural, neforţat, nu-mi propun să fiu aşa sau invers, să fac în felul ăsta sau celălalt, să vin în întâmpinarea unor aşteptări, oricare ar fii ele. Este şi hard şi soft, şi dulce ninsoare şi aspră dogoare, şi lumină lină şi beznă cleioasă şi înger imperfect şi demon seducător, şi isteţ înţepat şi naiv mătăsos.

Titlul acestui “post” nu are legătură cu romanul scriitoarei Elizabeth Moon. Sau, cine ştie? (Romanul “Viteza întunericului” te acaparează, scoate curiosul din carapace şi imaginează în mod exemplar percepţia unui autist asupra lumii înconjurătoare, doamna Moon având un fiu autist. Cu talent şi dăruire, trecând printr-o experienţă dură ce poate contorsiona într-o clipă un suflet sensibil, autoarea reuşeşte să developeze lumea, să explice universul şi natura extrem de umană a autiştilor, oricât de ciudaţi ar părea la prima vedere. Romanul face toate aceste lucruri mult mai bine decât filmul Rain Man (excelent, de altfel)... Titlul este o dilemă din punctul de vedere al fizicii, totodată demonstrând diferenţa punctelor de vedere, oamenii normali căutând să afle viteza luminii, pe când Lou – personajul principal al romanului - se întreabă care este viteza întunericului, o viteză care teoretic ar trebui să fie egală sau mai mare decât viteza luminii. Mutatis mutandis, punctele de vedere diferite, reacţiile adverse şi inverse, atitudinile pro sau contra, sentimentele sincrone sau defazate, înţelegerea diferită a aceluiaşi text, interpretarea semnelor în manieră proprie, citirea personalităţii cu ajutorul unor decodoare ne etalonate, ascultarea gândului nerostit dar indus, impresia - ca o nuanţă pe hârtia de turnesol, părerea - precum umbra pe perdea, ei bine, toate acestea şi încă multe altele fac parte din marele spectacol uman. Cu cât mai diferiţi, cu atât mai bine pentru că nu asemănările ne apropie ci, diferenţele.

A, să nu uit, întunericul nu are viteză, nu trebuie să se propage, e peste tot. Din experienţa de paznic de far, cu sprânceana mereu ridicată, ştiu că problema e lumina.

Duminică fără sfârşit

2011-04-24T10:43:00.001+03:00

Bucuraţi-vă! ...au fost primele cuvinte ale Mântuitorului după Înviere. Bucuraţi-vă unii de alţii şi vă veseliţi, luaţi lumină din Lumina Învierii. Ea străluceşte în lacrima celui care se pocăieşte, în cugetul celui care iartă, în inima celui care iubeşte. Din ziua Învierii Sale până în înserarea veacului acestuia, Fiul lui Dumnezeu e aici şi pretutindenea, în palat şi în celula condamnaţilor la moarte, în grădinile suspendate şi-n smârcurile lumii, lângă cel care se roagă, lângă cel care osteneşte, lângă cel care crede, lângă cel care tăgăduieşte. Hristos a Înviat pentru fiecare dintre noi, bucuraţi-vă. Adevărat a Înviat ca să ne dea fiecăruia încredinţarea că nu suntem nici singuri, nici uitaţi în valea acestei lumi patetice şi complicate.

Nu ştiu altceva mai frumos decât să fii acasă de sărbători. Să te cuibăreşti în tihna acestor zile, să miroasă a cozonac, toţi ai tăi să fie pe-aproape, să te gândeşti la viaţă ca la o duminică fără sfârşit.

Lecţia

2011-04-17T10:19:00.001+03:00

Unii îl căutam pe Fiul lui Dumnezeu cu şpaclul, cu săpăliga de arheolog, cu lupa, cu telescopul, cu hârtia de turnesol sau cu radarul... Îl brănduim, îi vindem imaginea. Alţii părem a-L întrezări prin sarcofagul minţii noastre, îmbălsămat pios, ferecat bine. Alţii îl găsim în ceasloavele pe care, vorba unui cărturar, le citim "până ni se împăienjenesc ochii, până ni se uluieşte capul". Facem din Sfintele Paşti o reconstituire cu martori, un show cu majorete.

Învierea e breaking-news, pe toate televiziunile. Luăm lumină în noaptea sfânta - dar ce să ne desluşească lumina, dacă suntem orbi încă? Verzi de săraci sau putred de bogaţi - egali în faţa lui Dumnezeu ca în faţa morţii - jinduim deopotrivă după ceva ce nu poate fi dat de pomană, ceva ce nu poate fi cumpărat cu bani: Dragostea. Iisus Hristos ne-a dat această lecţie, pe care încă o mai silabisim, încă nu-i pricepem până la capăt noima şi folosul. Din dragoste pentru noi S-a smerit şi S-a făcut om şi a pătimit, şi a murit, şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Oricâte ranguri, oricâte averi, oricâtă putere am avea, dacă dragoste nu avem, viaţa noastră e seacă şi searbădă. Iubirea e smerenie, e înţelegere, e iertare, e bucurie. E antecamera mântuirii. Pe coclaurii acestei lumi, iubirea e întocmai corabiei care se spune că a adus-o pe Maica Domnului la ţărmul Athosului: fără cârma, condusă doar de Pronia cerească.

Să intrăm în Ierusalimul vieţilor noastre cu flori în mâini şi dragoste în suflete. Atât.

SĂRBĂTORI FERICITE !!!

Password

2011-04-10T11:56:00.002+03:00

În mod normal, ţara noastră este pregătită în acest moment pentru ca cineva, parcă nici nu mai contează cine, să stingă lumina. Sau să tragă apa. Sau să se uite a sila pe gemuleţul de la avionul low-cost care îl duce departe, departe de aici.

Ce vremuri trăim... O clasă politica de o nesimţire pantagruelică, a cărei singură menire pare a fi acum să spulbere tot ce a mai rămas din şi aşa mizera urmă de speranţă că odată, cândva, ne va fi mai bine. Căci asta este crima cea mai mare pe care o execută toţi nemernicii pe care îi vedem într-o desantată expunere a propriilor lor tupeuri pe toate ecranele TV: ne omoară speranţa, ne ucid (oricum) firava credinţă că putem privi, cu un stingher optimism, spre viitor.

Mangafaua, dovedeşte o stupefiantă desprindere de realitatea minimă. Cât de departe am putut ajunge noi, ca naţiune, superb reprezentată de jucăuşul preşedinte? El, tocmai el, cel care a executat cu o naturaleţe desăvârşită cele mai diuretice mandate de şef de stat din istoria nesimţirii...

Bibicu a reuşit să devină cel mai eşuat specimen de politruc cu funcţie din istoria milenara a "pulimii române", după cum ne alinta aceste năpârci scatofage. Uşorul rictus de «vai de capul lui!» cu care îl priveam până acum s-a transformat implacabil într-o încruntare vomitiva şi perpetuă.

Restul moftangiilor? Sper să fie băgaţi cu capul la fund în haznaua uitării. Şi acolo să le rămână numele!

Încep să nu mai înţeleg nimic din ce caut în lumea asta. Parcă am pierdut parola acestui neam...

Dincolo de cuvinte

2011-04-03T10:26:00.001+03:00

Habar n-am cum funcţionează mecanismele memoriei afective, care-s principiile prin care suntem prieteni cu o anumită persoană şi ne lasă indiferenţi alţii, care-i chimia intimă a amiciţiei şi ce endorfine ne fac dependenţi de oamenii dragi.

Ştiu doar ca prietenia începe de-acolo de unde se sfârşesc cuvintele. Ţi-e prieten cel căruia i te comunici, pur şi simplu, fără să-ţi mai sfâşii sentimentele într-un hăţiş de vorbe, fără să-ţi mai lustruieşti afecţiunea la un polizor de adjective. Prietenia e atunci când te trezeşti dimineaţa că ai visat visele celuilalt, ca pe propriile tale vise. Prietenie e când îi poţi zice celuilalt că ţi-a lipsit, fără să-ţi fie teamă că devii patetic, spunându-i: mi-ai lipsit, în toate zilele astea în care m-am retras să stau de vorbă cu mine... Prietenia e cel mai real dintre toate cele virtuale câte ni se pot întâmpla.

Foarte mulţi ani, după despărţirea trupei Beatles, Lennon şi McCartney nu au mai vorbit unul cu altul. Până-ntr-o zi, când Paul a sunat la uşa lui John cu o chitară sub braţ. Nu mai putea rezista, trecuse prea mult timp, trebuia să facă acest pas, cu orice risc. „Am venit să cântăm ceva... să ne aducem aminte de noi” i-ar fi spus Paul. Lennon s-a încruntat şi privind peste ochelari, îi spune: ”Eu am un copil mic de crescut, nu am mai pus mâna pe chitarã de foarte mult timp şi tu vii azi, aici, şi-mi propui să zdrăngănim. Nu, mersi!”... Şi i-a închis uşa în nas. La scurt timp, Lennon a fost asasinat. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat şi cum ar fi fost azi muzica, şi altele, dacă ei ar fi cântat măcar o piesă, atunci, în acel apartament... Povestioara asta mi-a venit în minte ca un flash, imediat ce am închis telefonul – mă sunaseşi să mă inviţi la o cafea.

LA MULTI ANI, PRIETENE!

MikeG & The BlueS

2011-03-27T09:45:00.002+03:00

Numele lui sună ca patru note cântate pe prima chitară a lui John Lee Hooker, confecţionată dintr-o cutie pentru marmeladă: Godoroja. Mihai Codoroja. Sau Mike. Oricum, toată lumea interesată de blues şi jazz ştie despre cine-i vorba. Om de televiziune, critic muzical şi de ceva vreme (1977) practicant - propovăduitor al singurului gen musical al cărui ritm de bază se calează perfect peste bătăile inimii, blues-ul. Sala filarmonicii vâlcene a fost aproape plină cu oameni care intuiau ce se va întâmpla în cele 120 de minute ale spectacolului. În asemenea cazuri funcţionează un fel de “selecţie naturală”. Mai bine!

Muzica lui Mihai Godoroja, asemeni suliţei zeului Odin, nu greşeşte niciodată ţinta, iar aşa-zisul "arbore al înţelepciunii", din care el şi-a tras seva, este la îndemâna noastră, a tuturor. Blues-ul, aşa cum spunea maestrul Godoroja, poate să fie o sursă de inspiraţie, dar poate să fie şi periculos, în acelaşi sens cu "monstruos". Pe cei firavi de înger îi poate pierde, iar pe cei care-i pătrund tainele ce ţin de o lume transcedentală, îi prinde în mreje, şi-i alină toată viaţa. De blues, cântat la începuturi de artişti fără carte, dinţi său viitor - dar bogaţi sufleteşte, nu mai poţi scăpa, odată ce te-a pătruns. Mike Godoroja a venit la Rm. Vâlcea, într-un început de primăvară bâlbâită, însoţit de cinci muzicieni: Dan Stoica – chitară electrică şi acustică, buzuki – un adolescent (doar 16 ani!) care s-a achitat cu asupra de măsură de sarcinile deosebite. Talentat, cu nerv, pătimaş, cu certe perspective să mai auzim mult şi bine de el; Luca Marius ”Călăuza” – chitară electrică, dulcimer, buzuki – un muzician extreme de aplicat la formulele de blues, rock şi jazz. Sobru, introvertit bine temperat, cu perspective strălucitoare; Virgil Oprina – chitară bas – şcolit la "Academia de Rock a grupului Roata". Balansat, melodic, reţinut, exact;

Marius Vintilă – tobe, percuţie – muzician cu experienţă, expresiv, uneori exuberant. Surpriza spectacolului a fost Marcian Petrescu – “cel mai bun 'muzicuţist' de blues din România” aşa cum îl prezenta Mike Godoroja. Şi domnul Petrescu a vrut să demonstreze că boss-ul are dreptate. A reuşit! În fine, Mike Godoroja – voce şi kazoo – cameleonic, subtil, persuasiv, în evidenţă creştere de valoare si formă.

Concertul a cuprins de la compoziţii Blue Spirit la Led Zeppelin şi de la Greg Wilson la John Lee Hooker, un fel de “précis” de blues-rock. Solo-uri îndelung aplaudate, demonstraţii de virtuozitate, interacţiune cu publicul, sunete în explozie şi umor în completarea tuturor acestor lucruri. S-au întâmplat joi seara, când iubitorilor de blues le-a fost satisfăcută dorinţa şi nevoia de a asculta muzici mai puţin prezente pe plaiurile astea.

Gogomanii

2011-03-20T12:21:00.000+02:00

Proştii sunt pretutindeni. Evident ei nu se ştiu. Sunt dedaţi exerciţiului gândirii tot atât cât limaxul de hazna. Dar sunt zgomotoşi. Agresivi. Şi au întotdeauna ceva de adăugat. Nu de spus. Ei nu au nimic de spus. Doar de adăugat. Pentru că ei au păreri. Despre orice. Dar mai ales despre acele lucruri la care nu se pricep şi pe care nu le înţeleg. Adică despre orice. “Nu ştiu” nu există pentru un idiot (nu ca Mâşkin, Idiotul lui Dostoievsky!). Cum nu există dubitaţie, dilema sau îndoiala. Cretinoidul nu are aşa ceva. Doar certitudini. Şi răspuns pentru orice.

Întrebaţi un prost şi întotdeauna vă va răspunde. Indiferent că e vorba de dialectica dudului la viermii de mătase sau tehnologia de fabricaţie a ţigărilor teflonate. Ei pot debita orice despre orice. Nărodul nu învaţă. Nu citeşte. El are google şi click dreapta-copy-paste la mouse. Pentru el şcoala e inutilă şi împovărătoare. Pentru că, desigur, el are “şcoala vieţii”. Netotul nu greşeşte niciodată. El e neînţeles. Sau “vorbea despre altceva”. Dar va vorbi întotdeauna. Despre orice. Pentru că lumea nu ar fi aceeaşi fără nestematele minţii sale. Atâta câtă e. Prostănacul e polemic. Şi vanitos. Nu admite să fie contrazis. El e întotdeauna psiholog. Nu “cu diplomă, da’ la şcoala vieţii”. Neghiobul nu are discreţie. Nu-şi poate contempla în tăcere, discret propriul vid. De altfel demersul contemplaţiei îi e cu desăvârşire străin. El are nevoie să se exprime. Trebuie să se exprime. Pentru el acesta e rostul democraţiei: de a-i permite lui să rostogolească cocoloaşele gândirii sale. Tăntălăul are nevoie de proximitatea oamenilor celebri. Pentru că, socoteşte el, acea celebritate i se cuvine şi lui. Un gogoman care a trecut prin umbra unui om de seamă se socoteşte iluminat. Contaminat definitiv de celebritatea, de harul ori înţelepciunea aceluia. Pentru hăbăuc înţelepciunea se transmite asemeni sifilisului, prin proximitate. Nu are tulburări şi nelinişti, dar adeseori e “stricat la stomac”. Stupidul e întotdeauna polemic. Împlinirile, realizările intelectuale ale altora sunt, pentru prost, lipsite de semnificaţie şi rodul unui noroc pe care lui viaţa nu i l-a oferit. Gogomanul are mereu la îndemână citate. Are o colecţie redusă de panseuri, la care însă apelează des, dându-le o universală întrebuinţare. Proştii sunt pretutindeni. Protejaţi. Conservaţi. Ba mai mult, cultivaţi cu grijă. Prostia lor e hrănită şi îngrăşată permanent. Pentru că ei sunt cei care votează, cei care cumpără ziare şi umplu halba de rating a televiziunilor, cumpăra in disperare orice, daca e "la promoţie", mănâncă si beau pana le explodează burdihanele si le crapă minusculele capatâni. Iar, scrutând cu atenţie lumea în care trăim, ne dăm, tot mai des seama că prostia nici nu mai e un cusur. Ci aleasă virtute.

Fast love

2011-03-13T10:45:00.003+02:00

Nici dragostea nu mai e ce-a fost. Acum e sută la sută epidermă si schimb de fluide. Pe vremuri, un sărut se efectua după luni de zile de iubire aseptică, în care cei doi citeau, tâmplă lângă tâmplă, articolul de fond din „Scânteia tineretului“, după ocoluri prin parc. O luau cu plimbări la distanţă – la limita evitării oricărui pericol, apoi se ţineau de-un deget şi-abia pe urmă de toată mâna, şi – în sfârşit – când băiatu venea cu analizele la părinţii fetei, îi putea da un sărut.

Îi fura un sărut, ca să respectăm adevărul istoric. Îndrăgostiţii îşi recitau versuri, îşi făceau lungi declaraţii cu “căprioara care bea apă rece de la izvor” – înţelegeţi. Preludizau pe ocolite, începeau cu fauna, cu o descriere de natură, cu-n oftat şi-abia apoi, la sfârşit, îşi mărturiseau sfios ce îi arde. Astăzi lumea e pe goană. Întâi că nu-i nevoie să ieşi în parc, agăţi pe net. Intri pe chat. Nu te-or pricepe toţi membrii corespondenţi ai Academiei Române, da’ pe fată o încălzeşti repede: de la bună asl pls s. u. şi până la „luv y 4 (patru) ever“ o aduci din virtual în realul lu’ garsoniera ta.

Ai nevoie s-o loveşti în sentiment? S-o vrăjeşti, aşa, de control? Te bagi pe-un veveve – le găseşti gata fabricate: de dragoste, de dor, de regăsire, de despărţire, de tăiat venele, de sărit de pe acoperiş, de noapte bună. Astea, ultimele, sunt de belea. Avem semeseuri de noapte bună ştiinţifice: „In acest moment 3,7 mld. oameni dorm, 2,3 mil. se indragostesc, 4,1 mil. mananca, dar o singura persoana dragutza din toata lumea citeste acest sms… Noapte Buna!!!“ Romantice: „Prin umbra noptii eu incerc sa te privesc in luna, de dormi eu te-am trezit iubit-o (sic!) sa iti zic noapte buna“. Şăgalnic-ameninţătoare: „Noapte buna, sper sa visezi ceva frumos si dragutz la noapte: pe mine normal, la ce te gandeai?“

Nu mai e timp să plângi la poarta lu’ respectiva, să-i pui de-o serenadă până-ţi deschide. Păcat. Acu’ o spargi direct. Întâi poarta.

Antract & Friends

2011-03-07T22:00:00.016+02:00

De două luni plănuieşte Bobiţă Cătuşanu evenimentul care a avut loc duminică seara. Despre muncă nu spun nimic, poate nici nu contează. Important a fost rezultatul şi acesta a primit din partea publicului calificativul EXCELENT!

Începuse să ningă timid peste oraşul amorţit şi surprins de “zăpada mieilor”, parcă, o nouă încercare a Marelui Necunoscut (vorba lui Blaga), de a mai acoperi mizeria şi zgura, necazurile şi ura, ignoranţa şi golurile, prostia şi vrajba.

Sala mare a teatrului Anton Pann începe să se umple şi în curând devine neîncăpătoare, ca o casă în care familia e prea numeroasă şi (paradox) cu atât mai fericită. Lume multă şi bună. Cortina începe să se ridice şi publicul primeşte cu aplauze sacadate trupa Antract, cea care – incredibil, dar adevărat – împlineşte 27 de ani de activitate.

Manole, îşi ia în primire chitara şi ne demonstrează că muzica este a doua sa natură, inspirat şi virtuoz bine temperat, aduce în formaţie echilibrul unui muzician autentic.

În spatele tobelor, Cosmo, serios şi exact, ştie că nimeni altul să dea balans pieselor, să păstreze cadenţa şi face ca tobele să cânte, să vibreze o dată cu sufletul spectatorilor.

Paur, vocea trupei Antract şi încă ce voce (!), e în formă de zile mari. Dincolo de interpretarea ireproşabilă are ştiinţa şi putinţa de a fi un extraordinar entertainer.

Sufletul grupului, neobositul, “capul răutăţilor”, inimosul Bobiţă începe să toarcă la basul care ştie şi el că şefu’ are întotdeauna dreptate.

Surpriza este maximă. Un melanj bine dozat de piese proprii şi “întâmplări muzicale” din repertoriul unor clasici ai genului: de la AC/DC, la cântece din Cartea Junglei sau de la Queen, Michael Jackson, U2, la Creedence Clearwater Revival sau Gloria Gaynor...

Surprizele nu s-au oprit aici. Băieţii de la Antract au avut şi 3 invitaţi de excepţie: Mihăţă Manu, excelent muzician, clarinetist şi saxofonist remarcabil, a adus o nouă strălucire şi a adăugat noi culori unor piese hiper cunoscute din repertoriul Antract. Mihai Georgescu (aka Miţă de la grupul Bere Gratis) a venit cu o interpretare inedită a piesei "Inima mea", punând mult suflet şi talent în prezenta sa scenică. Apariţia marelui (la propriu şi la figurat!) AG a făcut senzaţie. După nume parcă e firmă germană: Weinberger, AG. După statură fizică: urs carpatin. După vorbă: guru, iar atunci când cânta juri că s-a născut pe malul fluviului Mississippi. Şi totuşi, e român, ce-i drept, cosmopolit, trăitor prin vreo 40 de ţări, excelent cunoscător al blues-ului: istorie, artişti, oameni, ce mai, teorie şi practică. E profesor! Un concert în care apare Dr. Love Blues este, cu siguranţă, un prilej de bucurie, dacă mai eşti şi iubitor al genului muzical, atunci evenimentul se transformă în sărbătoare.

Antract a sunat în acest concert cum puţine trupe, de aici sau de aiura, pot spera să presteze live. Publicul aflat în sală ascultă, aplaudă ritmic şi cântă ca aflat în transă. Magia s-a produs: câteva sute de oameni au uitat pentru 120 de minute că trăiesc în România, că viaţa aici şi acum e un calvar otrăvit. Din gândurile audienţei au dispărut ca prin farmec noţiuni ca: facturi, necazuri, ură, durere, prostie, minciună, lipsuri,...

Pentru toate acestea şi pentru prietenia care ne leagă şi ne onorează, pentru clipele de emoţie artistică autentică, pentru că există: MULŢUMIM ANTRACT, LA MULŢI ANI FRUMOŞI ŞI BUNI!!!

Ham!

2011-02-27T10:47:00.004+02:00

Maidanezul de pază al democraţiei a turbat. Latră la cine nu trebuie. Se dă la om. Omul politic zbiară: „Marş la coteţ!”, „Luate-ar hingherii, potaie!”, „N-ai mai roade chenzina pe martie!”. Ei, acu, că tot m-am încins, s-o luăm din urmă. La ce foloseşte presa asta? Dă ea locuri de muncă? (Poate unora ca mine, care nu-s buni de nimic). Se regăseşte ea în PIB? Nici cu miliţia. Dă ea pâine, lapte, carne, oo? A, mai scapă uneori milionu de euro, da’ pentru asta te pune să răzuieşti.

Cu ce se ocupă totuşi haita de pierde vară, strânsă covrig în adăpostul de la Casa Puterii? (Nu-i rău că-s la un loc că, dacă se mai ascute treaba, sterilizezi jumate la o singură descindere). Se ocupă cu discreditarea Statului. Cine-i Statul? Glumiţi. Statul e El. Şi demnitarii care nu mai ştiu cum s-o dea ca să-i facă pe voie. Nu reuşesc întotdeauna şi atunci ar trebui criticaţi constructiv. „Criticaţi” nu-i un cuvânt bun. „Sprijiniţi” s-ar potrivi mai bine. Îndrumaţi să nu mai greşească. Dau un caz: Domnul Deputat. Un exemplar minunat. Foarte ascultător, însă tot o mai dă şi el de gard uneori. N-o face din răutate, că are fond bun. Când se întâmplă, mogulii ar trebui să organizeze un talk-show, cu titlul atractiv „Problema se pune”, unde să adune politicieni serioşi, sociologi, muzicieni, sexologi, filosofi, care să-i sugereze respectuos parlamentarului că s-a exprimat imprecis.

Apropo de moguli: sunt prea mulţi. Să rămână unul singur şi-ar fi prea de ajuns. Mogulule care ştii că eşti, să-ţi spun ce-ai de făcut. Două lucruri – dacă nu ţii minte, notează. 1) Să nu uiţi cine e Statul. 2) Bagă două deşte-n gură, fluieră după redactorul-şef şi pune-l să-ţi vină pe prima pagină sau în prime time cu ceva de interes, ceva decent şi mobilizator, de largă respiraţie naţională, ceva original, care să se numească frumos: „Cântarea Recesiunii”. Apoi, închideţi-vă coteţele şi lăsaţi locul singurului organ de informaţie, ştiri juste şi divertisment, numit – firesc şi democratic – ZeusPress.

Spitalul amorului cu finalizare

2011-02-20T12:05:00.001+02:00

Dacă tot ne aflăm între Valentine’s Day si Dragobete şi având în vedere că, în jur, cad persoanele fizice ca muştele; luând în consideraţiune dramele pe care le observ consumându-se zilnic; prelevând probe, făcând măsurători şi constatând că pluteşte ceva în aer, m-am decis să-i ajut pe cei în suferinţă.

Întâi câteva judecăţi de principiu: îndrăgosteala nu foloseşte la nimic. Nu iese din asta nici un ce profit. Doi: amorul tâmpeşte. S-a demonstrat ştiinţific. Trei: orbeşte. Avem studii solide în sensul ăsta. Patru: asurzeşte. Cinci şi restu’: dă palpitaţii, vertij, înmoaie genunchii, cauzează rău la somatic (la psihic nu mai ai, oricum, ce repara, consideră-l pierdut).

Cum recunoaştem fenomenul? Iată câteva simptome. Ai privirea umedă şi rătăcită? Te-ai ars. Caută o oglindă, holbează-te în ea ca să fii sigur că eşti tu şi dă-ţi palme. Dacă acţiunea nu-şi face efectul, îndepărtează-te de sursele de incendiu: fugi ca de dracu’ de mail, mess, facebook şi de telefon. Când ai ajuns să te uiţi lung la mobilul care nu mai sună şi încerci să-l repari, roagă-te să scapi până nu e prea târziu; din clipa în care spui că nu vine mailul fiindcă dincolo e căzut netul, ai intrat în faza terminală.

Încearcă să eşuezi pe o insulă pustie. Nu-i crede pe cei care-ţi prescriu terapia prin muncă: dacă lucrezi la fabrica de ace, precis te vei trezi că faci brice si carice. Nu pleca urechea la muzica de dor şi of, de adieu sau de ce noroc că te-am cunoscut. Nuuu! Treci pe marşuri. Dă-o rapid pe „Alunelu”. Nu ieşi din casă! O să ţi se pară că toate persoanele întâlnite pe stradă seamănă ca picăturile de apă şi toate au chipul ăla pe care tu trebuie să ţi-l scoţi din căpăţână. Scoate-l şi înlocuieşte-l cu harta drumurilor judeţene. Ceva trebuie să te zgâlţâie. Nu-ţi petrece prea mult timp cu gândiri de felul „viaţa fără... n-are nici un rost”. Fii pragmatic, măcar în ultimul moment: caută sodă caustică, ascute cuţitul de bucătărie, verifică frânghia şi nu uita scrisoarea de adio. Redacteaz-o din timp, reciteşte-o atent, scoate virgulele dintre subiect şi predicat. Ţi-ai trăit viaţa corect gramatical, mori cu Îndreptarul sintactic şi morfologic pe piept.

O singură instituţie tratează tipul ăsta de suferinţă, cum te vindecă doar spitalul de glumeţi când începi să vorbeşti singur: Starea Civilă. În secunda doi, după ce-ai zis „da” şi-ai semnat certificatul, ţi s-a ridicat ceaţa de pe ochi.

"A" de la ANTRACT

2011-02-13T10:20:00.000+02:00

8 Martie 1984, sala mare a Casei Tineretului din Rm.Vâlcea, spectacol dedicat Zilei Internaţionale a Femeii. Prezentatorul anunţa debutul unei noi trupe rock: Mini Paradox. Până aici nimic senzaţional. Media de vârsta a componenţilor grupului 13 ani!!!. Publicul priveşte sceptic spre scenă încă întunecată. Reflectoarele se aprind şi pătrund în lumina crudă patru puşti costumaţi ca pentru un adevărat spectacol: Paul “Bobiţa” Cătuşanu (costum imitând pielea de leopard şi bentiţa pe frunte) fragil, agil, energic. Înşfăcă basul mai mare decât el; Cristi “Grasu’” Iordan (black jeans, cămaşă albă impecabilă) solid, sigur pe sine. Îşi atârnă de gât chitara solo; Zelu Iordan (cămaşa colorată, blue jeans), timid, aproape derutat. Trece în spatele tobelor. I se vede doar vârful capului; Tibi Cioacă (sacou elegant, pantalon negru), filiform, discret. Ajunge cu greu la clapele din colţul scenei.

Prima piesă: “Vine primăvara”. În sală se lăsă liniştea, spectatorii sunt uimiţi, nu le vine să creadă că o trupă de pici poate cânta atât de bine, că energia transmisă este atât de puternică, că sună atât de omogen. Aplauze furtunoase, atmosferă de mare concert. Succes total... Aşa începe istoria grupului rock care la debut s-a numit Mini Paradox, apoi, pentru 15 minute, Zig-Zag, pentru că până la urmă să fie ANTRACT.

Au urmat mii de ore de repetiţii, sute de spectacole (unele alături de cele mai mari nume ale rock-ului), sesiuni de înregistrări, lansări de discuri, videoclipuri, fani şi mai ales făniţe, succesul...

Întâmplător sau nu, Antract nu înseamnă doar spaţiul dintre acte, ci cu mult mai mult : locul dintre bine şi rău, nedefinirea între dulce şi amar, starea abulică dintre râs şi plâns sau fericire şi nefericire, balansul între hard şi soft, alunecarea de la luciditate la visare, nuanţele dintre alb şi negru, drumul de la respect la ironie, glissandoul dragoste-ură, zona între lumină şi întuneric.

Dar, până la urmă, în muzică, Antract înseamnă hard-rock melodic de cea mai bună calitate, texte inspirate, penetrante, ironice sau deosebit de sensibile şi nu în ultimul rând MUZICĂ adevărată. Bobiţă, Paur, Manole, şi Cosmo sunt muzicieni maturi, ne depinzând material de actul artistic. Grupul Antract face muzică de plăcere şi acest lucru se simte cu prisosinţă.

După 27 de ani ANTRACT reflectă competentă, talent şi experienţă, iar combinaţia dintre cele trei entităţi este cât se poate de atractivă, cu piese care le decupează stilurile şi le conferă un sound închegat deopotrivă, o sonoritate atât de personală. Dimensiunea acestui “produs” nu se estimează prin numărul de singles-uri lansate, ci prin inedit şi valoare. Ei au făcut ce au simţit, iar noi trebuie să respectăm acest lucru şi să le mulţumim.

Un concert de-al lor va rămâne fascinant în primul rând datorită repertoriului şi al punerii în scenă, al şlefuirii până la cel mai mic detaliu, al concepţiei originale. Bobiţă şi ai lui vor demonstra acest lucru, cu asupra de măsură, şi în concertul din 6 martie 2011, adică, după 27 de ani...

Scurtmetrajul

2011-02-06T09:25:00.001+02:00

Ce mai poţi spune sau face când lumânările sunt mai scumpe decât tortul aniversar? Poate, doar să pui în ordine secvenţele vieţii tale, fără efecte speciale, fără să derulezi “frame by frame” în căutarea pixelului albastru. Aşa, un cine-verite, pe care să-l predai când ajungi. Acolo.

Cred că în faţa lui Dumnezeu, la Judecată, fiecare vine cu un scurtmetraj. Al vieţii lui... ”Ia domnule, să vedem ce ai făcut dumneata acolo, pe Pământ” zice Tatăl... Fiindcă nu ne ia la pertu, ci cu dumneata sau dumneavoastră ne vorbeşte, în funcţie de ce ştie El... Că şi aici e o chestiune extraordinară, de care multă lume nu s-a prins - Dumnezeu, cât e El de înalt, ne dă voie să-L tutuim! Nu-i grozav? De fapt nu ştiu dacă ne dă voie, că nu s-a manifestat niciodată vizibil în chestiunea asta... Cert e că nu zice nimic din care noi să ne prindem că-l deranjează. Sau o zice-n gând... Pe când, noi spunem: ”Doamne, fă-mi! Doamne, dă-mi! Doamne, drege-mi!” - ăia mai binecrescuţi sau mai fricoşi bagă şi un ”te rog”... Ei, şi tu scoţi DVD-ul şi zici ”Poftim Doamne...” (unul dintre coşmarurile vieţii mele e când visez că sunt în faţa Lui şi am uitat DVD-ul acasă)... Şi apoi un înger te ia frumuşel de mâna - era să zic ”de-o aripă”, dar n-aş vrea să mă bucur dinainte, şi te duce într-o antecameră unde aştepţi rezultatul. În cazul meu, răspunsul cred că se dă repede – filmul pe care am să-l prezint are doar câteva minute, cu o viaţă intensă, de mari bucurii care au ţinut puţin. Iar pe coloana sonoră a scurtmetrajului vieţii mele aş pune: "Chill Out"cu Hooker & Santana. Că dacă filmul nu place, măcar să se danseze, un blues ...

Mierla

2011-01-30T10:05:00.003+02:00

Dimineaţa, când mă trezesc, am prostul obicei de a ţâşni direct spre telecomanda televizorului, apoi pun de o cafea tare şi aromată.

Bine, nu întotdeauna e chiar dimineaţă şi până la telecomandă mai fac popas pe la necesara stropire cu apă. Dar cam aşa se întâmplă, de cum fac ochi deschid televizorul, să primesc ştiri. Veşti care, de cele mai multe ori, nu mă interesează, sau îmi strica ziua, ori mă duc „pe culmile disperării”...

Astăzi, chiar pe când luasem telecomanda în mână, mi-a scăpat privirea spre fereastra întredeschisă. Pe o antenă parabolică poposise o mierlă, neagră - tuci şi zbârlită ca un pankist. Am uitat să mai deschid televizorul. Şi am rămas aşa vreme bună, privind la pasărea care statea acolo, ca o negresă ce cântă blues, în lumina crudă a reflectorului, dând, când şi când, glas câte unui tril.

Poate că, nicio pasăre nu poate zbura. Zborul e acolo, în aer, crescând pretutindeni. Păsările au învăţat doar cum să-l culeagă.

Vreme bună am stat aşa. Chiar după ce şi-a luat zborul am rămas multă vreme privind în gol şi gândindu-mă: ce antenă deşteaptă, prinde mierle.

Apoi m-am întors la ştirile noastre de zi cu zi. Şi la stolurile de gărgăuni, viespoi, bărzăuni şi trântori. Deh, fiecare cu păsărica lui.

Noima

2011-01-23T10:29:00.001+02:00

Nu mai ştiu cum şi când s-a întâmplat prima oară. Cred că în copilărie pentru că de la fereastra dormitorului nu vedeam decât frunzele unui cireş uriaş, fructele se coceau în mai şi tare mândru eram că „locuiesc” într-un pom.

Apoi, şcolar fiind, la ora de desen, profesoara, de care eram îndrăgostit lulea, ne-a cerut să desenăm oraşul, cum îl vedem noi. Am desenat o frunză. La altceva nu mă puteam gândi, mai ales că parfumul ei de frezie îmi ajunsese până-n suflet. “Genial”, a zis profesoara, privindu-mă cum înfrunzesc...

Altă dată, prin adolescenţă, o fată frumoasa m-a rugat să-i desenez dragostea mea. Am luat creioanele şi am desenat o frunză in formă de inimă, ca de obicei. Credeam că se va supăra şi că n-am să ajung să o sărut, niciodată. Fata îmi spuse că nu se gândise la aşa ceva şi că va păstra desenul toată viaţa. Bine că, măcar „frunza aceea nu se vestejeşte” i-am spus. „Nici dragostea mea” a zis roşind ca frunza de pe steagul Canadei.

Mai târziu cineva mi-a spus să încerc să-L desenez pe Dumnezeu. Aşa cum Îl văd eu. I-am desenat o frunză. Contururi clare, nervuri bine marcate... Omul meu a privit atent, cu mâna la bărbie. “Profund” – a spus. L-am lăsat privind fix înspre frunza căzută pe hârtie. Când ne-am reîntâlnit m-a rugat să nu-i spun nimic. Încă se gândeşte la problemă. Încă încearcă să găsească tâlcul ascuns. Să-i fi spus că întotdeauna am desenat mizerabil, că singurul lucru pe care reuşeam să-l desenez, era frunza aceea?

La creionat vise, dorinţe sau gânduri stau mult mai bine, să încerc câteva schiţe?

Nu! Mai bine te las să le conturezi singur...

Colbul ridicat din carte

2011-01-15T10:30:00.003+02:00

Câţi dintre noi îl mai citim pe Eminescu? S-au spus atâtea prostii, s-au rostit atâtea mizerii despre El, într-un stupid şi inutil exerciţiu de “de-fetişizare” , încât e aproape ruşinos să îi mai pomenim numele. Stăruinţa în macularea imaginii şi operei Visătorului de la Ipoteşti pare să fi rodit. Nu încetăm să-l invocăm, idiot şi festivist, încercând să ne validăm propriile inepţii prin citarea sau pomenirea sa. Repetăm aceleaşi stereotipuri, ne bălăcim în canon sau turuim cele câteva versuri memorate în şcoală. Dar îl mai citim? Chiar îl citim? Câţi dintre noi o mai facem? Câţi au citit vreodată scrisorile lui Eminescu? Dar proza sa, pentru care îmi marturisesc o slăbiciune aparte, cine o mai citeşte?

“Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,

O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,

Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,

Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari

Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,

În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de ţărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.

Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări

Şi le umflă orişicine în savante adunări

Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale

Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Scrisoarea I (fragment)

Aş vrea să mă întîlnesc cu îngerii lui Eminescu. Măcar o dată pe an, sa discutăm si să ascultam blues, sub tei, seara pe deal...

Fiat lux!

2011-01-09T14:22:00.005+02:00

Acest loc nu e unul în care să-mi exhib obsesiile, să îmi expun necazurile, să plimb, pe podium, în văzul lumii sentimentele care mă încearcă sau să atârn pe “simeze” o frescă a societăţii în care trăim, nu e locul de joacă al refulărilor, nu-i o supapă mascată, nici vorbă. Locul ăsta nici nu dă lumină, nici nu stinge farul. Dar nu putem definii un lucru prin ceea ce nu e! “Jurnalul” e scris pentru a nu lasa neuronii sa hiberneze, aşa, pour l'amour de l'art, pour les connaisseurs...

Titlul acestui “post” nu are legătură cu romanul scriitoarei Elizabeth Moon. Sau, cine ştie? (Romanul “Viteza întunericului” te acaparează, scoate curiosul din carapace şi imaginează în mod exemplar percepţia unui autist asupra lumii înconjurătoare, doamna Moon având un fiu autist. Cu talent şi dăruire, trecând printr-o experienţă dură ce poate contorsiona într-o clipă un suflet sensibil, autoarea reuşeşte să developeze lumea, să explice universul şi natura extrem de umană a autiştilor, oricât de ciudaţi ar părea la prima vedere. Opul face toate aceste lucruri mult mai bine decât filmul Rain Man (excelent, de altfel)... Titlul este o dilemă din punctul de vedere al fizicii, totodată demonstrând diferenţa punctelor de vedere, oamenii normali căutând să afle viteza luminii, pe când Lou – personajul principal al romanului - se întreabă care este viteza întunericului, o viteză care teoretic ar trebui să fie egală sau mai mare ca viteza luminii.)

Mutatis mutandis, punctele de vedere diferite, reacţiile adverse şi inverse, atitudinile pro sau contra, sentimentele sincrone sau defazate, înţelegerea diferită a aceluiaşi text, interpretarea semnelor în manieră proprie, citirea personalităţii cu ajutorul unor decodoare ne etalonate, ascultarea gândului nerostit dar indus, impresia - ca o nuanţă pe hârtia de turnesol, părerea - precum umbra pe perdea, ei bine, toate acestea şi încă multe altele fac parte din marele spectacol uman. Cu cât mai diferiţi, cu atât mai bine pentru că nu asemănările ne apropie ci, diferenţele.

A, să nu uit, întunericul nu are viteză, nu trebuie să se propage, e peste tot. Problema e lumina.

Galbenă gutuie

2010-12-31T14:14:00.004+02:00

Deunăzi, o femeie îmi povestea despre iarnă. La ea, anotimpul ăsta are miros, văz, auz şi poate fi pipăit... Discuta despre iarnă cu pofta cu care vorbesc cei internaţi în spital despre ce-ar mânca dacă n-ar ţine regim.

O priveam din profil pe femeia asta şi mă înfioram. Mirosea inefabil, a galbenă gutuie.

Dar, pentru că sunt bărbat, nu lăsam să se vadă emoţia. Ce tâmpit!

Tot ce arătam era mirarea mută.

Aşa de frumoasă era femeia vorbind, încât nici nu m-am mai despicat la veston.

Am rămas şi am ascultat-o, aşa, în picioare şi-n carapacea mea, atât de perplex încât am şi uitat să muşc din mărul pe care mi l-ai dat.

Poate la anu’... şi LA MULŢI ANI!

Ler

2010-12-24T17:00:00.002+02:00

Aşa…, am împodobit bradul, globuri de aer am pus în cetina tot verde, ghirlande argintii de sintagme, beculeţe cu surprinzătoare comparaţii şi artificii cu verbe (uneori) scânteietoare. Nu mai pun altceva, nu vreau să-l încarc cu “podoabe” inutile. Norocul meu, copacul credincios le suportă pe toate.

În vremea sărbătorilor de iarnă avem, pare-se, predispoziţie spre tristeţe, ca şi spre dăruire, ori bucurie; spre joc sau inacţiune şi, pentru că nu privim către dovezile ce ne pot înveşmânta în înţelegeri şi clarificări, putem pica uşor în stări depresive sau plonjăm in butoiul cu melancolie. Dar, dacă avem măcar tendinţa de a glisa spre nefericiri şi tristeţi, ar fi îndeajuns să ne rotim privirea prin propriile case ori să privim "la steaua" ce ne alintă consistent şi tulburător, sau simplul fapt că “suntem” acum pentru a vedea ce este în jurul nostrum, ne trezesc la viata.

Ne agăţăm cu disperare de toate nimicurile şi-n timpul ăsta cele mai curate amintiri se lipesc de geana acelui vis prea scurt în care îţi apare cineva dureros de drag, pe care când te trezeşti îl cauţi zile întregi sperând să-l întâlneşti. Fără repere, fără radăcini adevărate, fără principii corecte şi clare, fără bucuria ivită din tot ce-i obişnuit, riscăm să fim precum un colind mut.

Vă doresc Crăciun fericit, lângă cei pe care-i iubiţi şi pentru anul care vine să străluciţi în iubire, bunătate şi-n blândeţe, căci dacă aveţi în suflet acestea, sunteţi – deja, extraordinari. Şi la fel de frumoşi ca florile dalbe!

22 12 89

2010-12-22T00:05:00.000+02:00

Rock me, Amadeus

2010-12-19T12:45:00.006+02:00

Cine a citit (vai, ce indiscreţie!) corespondenţa lui Mozart cu verişoara sa Maria Anna Thekla Mozart a trecut, probabil, prin etapa ororii. Colosalul, genialul Mozart îşi arată, în corespondenţa cu verişoara şi prietena sa din copilărie, un chip deloc potrivit cu canonul. Genialul Wolfgang Amadeus e frivol, vulgar până dincolo de limita închipuirii. Limbajul din această corespondenţă nu se potriveşte cu Concertul pentru pian nr.21 (Elvira Madigan). Obsesia mozartiană pentru flatulenţe nu stă deloc alături de Eine Kleine Nachtmusik. Şi atunci cine e grobianul din corespondenţă?

” Vei fi atât de bună să te împaci cu mine? De nu, voi slobozi pe cur băşină! Ah, râzi! Victoria! Cururile noastre fi-v-or zălogul împăcării!”

Filmul lui Forman, inspirat de scrierea lui Peter Shaffer, face puţină dreptate. Frivolitatea pomenită, a lui Mozart, este evocată en passant, dar e repede justificată, în film. De altfel, cu excepţia acestei infamante corespondenţe, ne sunt cunoscute puţine episoade din biografia mozartiană care să argumenteze etichetarea de frivol şi vulgar.

Dincolo de toate acestea, esenţa discuţiei e aceeaşi: geniul creator este doar o condiţie intelectuală sau impune şi o condiţie socială? Privim geniul prin lentila deformantă a stereotipurilor, fie că e vorba de clişeul savantului distrat (care neapărat are părul grizonat şi în dezordine, precum în celebră fotografie a lui Einstein), fie că e vorba de cel al artistului răpus de melancolii insurmontabile. Îi negăm geniului, cărturarului, privilegiul umanităţii, dreptul la firesc, care nouă ni se cuvine cu drept de compensaţie pentru o asumată mediocritate. Impunem elitei intelectuale o condiţie morală pe care, de cele mai multe ori, aceasta nu este în stare ori nu este dispusă să şi-o asume. Cum să accepţi că Mozart era vulgar? Că Joyce întreţinea o corespondenţă porcoasă? Că Rousseau era un pervers în toată puterea cuvântului? Nu poate fi cărturarul şi un mitocan? Compozitorul de geniu un poltron? Scriitorul genial un mârlan? În ce fel invalidează asta opera?

Mozart nu şi-a propus să fie geniu. Nici frivol. Dar era genial. Şi frivol. În mod natural şi uneori simultan. La contemporani aud mai degrabă, scremut şi chinuit, “deasupra-mediocrităţii-cu-pretenţii-de-genialitate” şi icnite ovaţii dinspre cei asemenea. Frivolitatea, e drept, se manifestă natural. Cum spunea Mozart?

Gaura cheii

2010-12-12T14:00:00.000+02:00

Cumpăr ceva mai rar ziarele. Ceva mai rar, dar tot le cumpăr. Nu-mi pot convinge cafeaua că îmi poate opări limba şi cu presa citită în format electronic. O dimineaţă bună, pentru mine, începe cu mersul la chioşcul de ziare din colţ. O dimineaţă bună nu e obligatoriu urmată de o zi la fel de bună, dar asta e altă poveste. N-am ce-i face, sunt dependent de mirosul de cerneală tipografică. Nu-mi pot anula deprinderea răsfoitului paginilor de hârtie.

Mă bucură ori de câte ori văd că nu sunt singurul cititor de ziare, în forma tipărită. Doamna dinaintea mea, de exemplu. Cumpără ziare. Tot print. E decisă, hotărâtă, ştie clar ce vrea. Cere “Libertatea”. Apoi “Click”. “Cancan”. Şi mai rosteşte numele a încă două ziare colorate. Le primeşte. Trece repede cu privirea peste coperţi. Expertă! E uşor nemulţumită. Se apleacă spre borta mică, străjuită de reviste la fel de colorate, şi o întreabă pe vânzătoare: "În care e, dragă, pozele cu amanta lu’ Escu?"

Vânzătoarea îi spune un nume. De ziar colorat. Iar doamna dinaintea mea îl cere şi pe acela. Rămâne aplecată la ferestruica prin care se petrece negoţul de ziare. În vreme ce vânzătoarea îi pregăteşte ziarul, distinsa doamnă studiază rapid, cu ochi expert interiorul chioşcului. "Ce ai, dragă, acolo? Ţi-ai luat bluză din aia de la turcu’?" Vânzătoarea îi răspunde ceva. Nu aud ce. Doamna ţâţâie din buze. "Nu-ţi mai lua, dragă, de acolo. De acolo se îmbracă toate paraşutele. Am văzut-o eu acolo şi pe curva aia tânără a lu’ Cleiosu’. Suntem femei serioase, ce dracu!"

Plăteşte. Primeşte rest şi pleacă. Mereu m-am întrebat de unde vine succesul tabloidelor, cine sunt cei care au voluptatea privitului pe gaura cheii. Cine vor fi fiind consumatorii de poveşti de alcov şi ridicări de fuste? Acum ştiu. Sunt nişte doamne, ce… Femei serioase. Domnii care le citesc nu sunt femei serioase. Sunt doar domni.

Adagio

2010-12-05T14:07:00.002+02:00

După ce-ai făcut tot, până la uitarea de sine, după ce te-ai risipit, după ce-ai fugit de peste tot, vine o vreme în care te mai întorci o dată în viaţa ta. Străbaţi încăperile goale şi din scoica lor începi să desluşeşti voci. Se amestecă, se suprapun, vin de undeva, se-aud şi se-ascund – o maree de cuvinte. Te vezi în toate oglinzile, te vezi în toate cioburile de sticlă, te vezi şi nu te recunoşti şi-aştepţi să scapi, să te scuturi de tine ca de o prezenţă străină, ca de un coşmar.

Ce cauţi tu în viaţa ta – vorba cântecului - când ai tăi au obosit să te mai aştepte şi-au plecat pe rând, ce cauţi, ce să fi uitat pe-acolo atât de important încât să trebuiască acum să treci dintr-o încăpere în alta, să deschizi cărţile vechi, care ţi se sfărâmă sub degete, înainte chiar de a reuşi să le silabiseşti coperţile, până la capăt: „Fericitul Augustin. ..”.

Chitara, la care odată a cântat cineva, zace ca o epavă într-un colţ. Te-apropii, inima începe să-ţi zgâlţâie pieptul, e singurul obiect pe care ţi-l aminteşti bine, o iei in brate ca pe o femeie iubită şi cândva abandonată, sperând să găseşti măcar zaţul vreunui sunet, cenusea unei foste iubiri, zgura unui sentiment stins; atingi corzile ca şi cum ai atinge căldura unor mâini care, în somn, încă te mângâie pe frunte. Apeşi do-ul şi casa se umple de o vibraţie stranie, de un soi de tânguire falsă care acoperă oglinzile.

Toate lucrurile orânduite prost îţi stau în cale, te-mpiedici de ele la tot pasul, te-mpiedici de tine. N-ai reuşit să pricepi nimic niciodată, n-ai reuşit s-asculţi nimic până la capăt şi-abia acum, când simţi că te îndrăgosteşti de-această strivitoare absenţă, incerci sa prinzi un acord nemaiauzit si sa-ti deschizi colivia sufletului.

Post scriptum

Dincolo de orice, să nu uităm că în seara asta vine Moş Nicolae (mi-am pregătit botinele pentru că am fost cuminte şi cu minte tot anul). Moşu’ să vă aducă tot ce vă doriţi, sănătate maximă şi mult noroc!!!

Noiembrie, ultimul blues

2010-11-28T14:14:00.003+02:00

E cald în maşină şi o femeie neagră, cu vocea ca un clopot bătut în dungă, cânta blues. Dincolo de parbriz, un tip cu moacă de prădător pitic zice dintr-un caduc afiş electoral că importanţi suntem noi... Pe bune, de când?, îl întreb în gând. Îi tot aud pe ăştia pe la televizor cum o ţin lângă cu bugetul şi distrugerea ţării, cu birurile pe chiftele şi bretele, plăcere şi avere, criză şi briză, creaţie şi flatulaţie, aer şi fraier şi taxe fără număr pentru orice. Sunt disperaţi. Noi avem din precambrian această stare.

Pe meleagurile astea minciuna, laşitatea, nesimţirea, răutatea şi prostia au fost începute de alţii, cu mult înaintea noastră. Le-au continuat mai cu tupeu şi acelaşi succes contemporanii, transformând poporul în populaţie şi ţara în teritoriu. Văd roşu! Stop. Stau ce altceva am de făcut. Aşa stăm cu toţii la un mare semafor al istoriei. Noroc cu negresa care-mi bandajează rănile... Nu vreau să plec, să emigrez, rămân aici doar fizic într-un soi de nostalgie imbecilă faţă de umbrele copilăriei şi adolescenţei mele, pe care doar eu le văd târându-se pe pământul ăsta. Doar fizic am spus, gândurile şi sufletul sunt de mult în Nicăieria, tărâmul ideal.

Semaforul s-a pus pe verde. Doamna cu blues-ul schimbă tonalitatea şi-i zice o doină de pe la ei. Geamurile se aburesc. Voi trece şi prin iarna asta cu viteza legală.

Spuma şi zaţul

2010-11-21T14:30:00.004+02:00

Cât poate încăpea într-un cuvânt? Cât ţine? Cât duce? Cât poate transporta de la mine la voi şi de la tine la mine, fără să deraieze, fără să-şi tulbure înţelesul, fără să se smochinească? Am căutat un cuvânt a cărui noimă să acopere greutatea lui în aur, un cuvânt imens, strivitor, un cuvânt magic, un talisman, un cuvânt cu tensiune. Un cuvânt care să-nsemne, deopotrivă, teamă şi temeritate, tăgadă şi credinţă, ură şi dragoste, despărţire şi comuniune, să aibă farmecul nebun al străzilor în rampă vertiginoasă. La fel ca viaţa...
Stai cu faţa la zid, cu mâinile la ochi şi numeri până la zece. Laşi timp tuturor să se ascundă în spuma zilelor...

[Nu întâmplător, cred, mi-am amintit de “Spuma zilelor” a lui Boris Vian, romanul în care găseşti cea mai frumoasă şi ireală poveste de dragoste. Aici nu există distincţii nete între oameni, animale, plante şi obiecte. Universul său ascultă de alte reguli, funcţionează dupa alte legi. Lumina se lichefiază, din robinet ies ţipari şi păstrăvi, soneria se desprinde din perete pentru a-şi anunţa proprietarul, geamurile au fontanele care nu se închid, pasagerii se urcă în automobile fără roţi, dar cu picioare vibratile, şoarecele are conştiinţă, iar camera are geometrie variabilă. Toate elementele participă, în "Spuma zilelor", la suprarealista poveste de iubire, amestec alchimic de poezie, tragism, fantezie, muzică, umor, cruzime, mister şi ironie . Colin e un tânăr bogat care iubeşte jazz-ul şi pentru care “a munci” ca să-ţi câştigi pâinea înseamnă a deveni egalul maşinii. În plămânii lui Chloe, dragostea lui, creşte un nufăr şi doar prezenţa altor flori poate stopa boala. Cu surâsul lui de tânăr, ironic şi impertinent, Vian ne spune în fiecare rând al romanului că despre iubire nu se scrie în limbajul realităţii imediate, ci doar cu mijloacele fantasticului. O altă dimensiune sunt referinţele muzicale, mai ales cele din lumea jazz-ului, de fapt întreaga construcţie are elemente de armonie, disonanţă, ritmuri, tonalităţi, balans..., după principiile muzicale, unde Duke Ellington este maestru de ceremonii.]

Peste mareele minţii tale, răsare Luna. Te-apropii de somn încet, cu băgare de seamă, ca de nisipuri mişcătoare. Urmează acelaşi vis, acelaşi mereu. Eşti îngenuncheat pe lespezile reci, fruntea atinge marmura, stai ca în pântecele mamei, nehotărât dacă să te naşti sau nu. Îţi prefiri amintirile, le numeri, le atingi, le strângi în pumn ca pe un şirag de mătănii. Sticlesc în lumina nesigură, o majusculă, o stradă îngustă, o frază din care predicatele au dispărut şi te mai bântuie uneori, şoapte. În jurul tău stă să se prăbuşească o lume, îţi contempli amintirile, le suceşti şi le răsuceşti. Şi încerci din nou să te trezeşti din visul din care ai visat că te trezeşti. Ce lanţuri, ce odgoane, ce forţe te ţin în zaţul nopţilor de care nu reuşeşti să te scuturi nici în vis?

Şi astfel, între spuma zilelor şi zaţul nopţilor, am găsit cuvântul mult căutat, care are farmecul frazelor în pantă abruptă: TU!

Fandacsia

2010-11-14T14:00:00.002+02:00

“Nefericirea oamenilor vine din faptul că nu pot sta liniştiţi într-o cameră”, zicea Blaise Pascal (filozof, de...!). Bine, bine... dar, la jumătatea secolului 17 nu exista televiziunea, cea care ne schimbă viaţa nefăcând nimic, stând pur şi simplu în casă. Zapezi, te înfigi cu privirea în ecranul fierbinte al unui post de ştiri şi gata, eşti captiv. Colivia din sticlă incasabilă în care eşti prins nu are uşă, cuvintele şi imaginile se succed ca într-o beţie din care te trezeşti că să mai bei ceva, dependenţa e totală iar, singura instituţie de dezintoxicare (biblioteca) a devenit caducă, tratamentul cu cărţi e pentru cocliţi şi expiraţi. Aşadar, butonezi şi rămâi acolo cu creierul învăluit de aburul cleios. Cuvintele sărace şi vocabularul decimat sunt fără relief, stai anesteziat cu privirea tâmpă, sufletul franjuri şi reacţiile încetinite. Eşti un cobai în Marele Laborator. N-ai scăpare!

Astfel poţi începe o zi foarte liniştit: presiunea atmosferică a scăzut atât de mult că nu mai poţi circula decât târându-te, toamna e atât de nevricoasă că a dat în fiert; frunzele cad cu putere, zgomotul se aude până-n secolul 17, pe când tot domnul Pascal spunea că “omul e o trestie gânditoare” care, fluieră mereu a pagubă (am adăuga noi, maliţioşii) şi asta nu din cauza depresiei de toamnă; executivul cu trei mâini – toate de luat - are ceaţă în ochi şi aşteaptă o nouă sponsorizare de la FMI pentru o operaţie de buget atrofiat şi înlocuire de valvă guvernamentală; lumea huiduie parlamentarii, îi beşteleşte că-s leneşi, hoţi, proşti, şpăgari, dar vai, sunt şi ei oameni, şi nimic din ce e românesc nu le e străin; banii s-au scumpit şi nici viaţă nu se simte prea bine; ultra ortodocşii leşinaţi sau intraţi în transă religioasă lângă moaştele, obligatoriu, sfinte şi resuscitaţi cu masca de sarmale şi perfuzia cu vin fiert; republica bunului-simţ (unul la capac, cu sos meuniere); recentele precizări oficiale cu privire la situaţia ţării, care nu e disperată, ci gravă, aduc din adâncul memoriei celebra expresie de pe vremuri: „situaţia e excelentă, dar nu disperată “; „ieşi afară, fiinţă extraordinară! “– erata poliţiştilor – merită La Palme d’Or pentru autocritică serioasă în viaţa şi piaţa publică; analiştii apocalipsei guvernamentale fac vivisecţie pe vulgul pironit în faţa “sticlei”!

Încerci să scapi, să te eliberezi, să respiri puţin aer proaspăt, să fugi cât mai departe, să te arunci în raftul cu cărţi necitite care, te aşteaptă cuminţi sau să ieşi din casă. Dar dacă între timp au dat un decret că n-ai voie să fii trist şi te arestează, dacă ieşi pe stradă cu faţa asta, alta n-ai? Zâmbetul vechi nu se face din lapte de timp, ci din lăptişor de atitudine – că tot e la modă. Vorba lui Leonida, Conu' Leonida: “Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă."

Aşa că, mai bine stai în casă. Acum că tot mi-am adus aminte de excelenta nuvelă “Trista mea faţă” a lui Heinrich Böll (câştigător “pe bune” a unui Nobel, în ‘72), nu pot să nu-ţi (re) comand o altă carte, “Opiniile unui clovn”, pe care, dacă încă n-ai citit-o e musai să o lecturezi aşa cum faci când plonjezi în gândurile tale: cu inteligenţă şi preţuire, cu grijă şi respect.

Romanul, scris undeva la începutul anilor ’60, nu este singurul despre apăsarea şi intransigenţa societăţii, despre deformările uniformizării, despre handicapul sufletesc care acoperă un alt homunculus, despre părinţi denaturaţi şi copii neadaptaţi, despre ipocriziile machiate şi iubirile ratate, despre culpabilizări, frustrări, remuşcări şi lipsuri. Cine mai are timp pentru toate astea? Böll a găsit omul: un clovn. El are şi timp şi mai ales are suflet. Lucrul ăsta poate fii stânjenitor, atipic, bulversant. Ce să faci cu ele, qui prodest? Hans Schnier, personajul principal, se întreabă:... ce poţi face cu atâta timp? Cu ce îl umpli? La ce-i bun sufletul? “Opiniile unui clovn”, o nevinovată poveste de dragoste, după spusele autorului, care, aici, vrea să ne deruteze.

La întrebările clovnului vom răspunde individual, oricum, azi nu se pun note în catalog, doar câteva (blue) note pe portativ.

Pianissimo

2010-11-07T14:20:00.001+02:00

În timp ce ne pregătim să trăim, trece viaţa pe lângă noi (naivii), crezând că putem stopa curgerea nisipului din clepsidră. Ne luăm cu toate prostiile, ne facem probleme din orice fleac, ca şi când lumea nu ar fi destul de complicată şi aşa, muncim de parcă fără noi maşinăria universului s-ar gripa, nu avem timp să ne tragem sufletul la mal şi să privim cu drag la această zi uimitoare de toamnă, uităm de prieteni şi de noi înşine privindu-ne existenţa ca pe un film din care lipsesc personajele principale, suntem grăbiţi spre nicăieri frunzărind propria viaţă ca pe o revistă colorată în sala de aşteptare de la dentist, ne enervează, ne sperie şi ne aduc la disperare: politrucii nemernici, mitocanii agresivi, nesimţiţii vocali, cretinii care violează Limba Romană, ipocriţii cu gulere albe, leneşii văicăreţi, şmecherii cu pedigree, moluştele de mall, şoferii impertinenţi, ochii în spatele cărora se căscă un hău... Sunt zile în care te cauţi şi nu te (re) găseşti dar, îţi ştii amintirile pe care le vei avea. Astea nu pot fii cumpărate...

Nu mă pot abţine să nu-ţi recomand o carte, şi încă una foarte bună (cum altfel?): “199.000 lei” (acesta fiind şi preţul cu care am cumpărat volumul, în original “99 francs”). “Furia, enervarea, nevoia de a mă răzbuna mă fac să scriu", spune autorul, Frédéric Beigbeder. Romanul pamflet plin de vervă începe abrupt: "Totul este provizoriu: dragostea, arta, planeta Pământ, dumneavoastră, eu. Moartea este inevitabilă, dar ia pe toată lumea prin surprindere. Cum să ştim dacă nu cumva această zi nu este ultima? (...) Totul se cumpără: dragostea, arta, planeta Pământ, dumneavoastră, eu.” Beigbeder demontează fără scrupule, cu excesiv talent şi maximă aciditate ceea ce mulţi numesc “fascinaţia advertisingului”. De altfel, autorul a şi fost dat afară din agenţia de publicitate în care lucra, după publicarea filipicului roman. Până la urmă, cui îi place să-i pui în faţă imaginea nefardată şi neprelucrată în photoshop?

La sfârşit de săptămână încerci să-ţi lingi rănile, să-ţi pui ordine în gândurile răvăşite şi să ieşi din labirintul cu oglinzi paralele, să-ţi aduci aminte de vremurile care nu au venit încă şi poate te gândeşti să încerci şi un alt registru, ceva mai... pianissimo!

Maestrul şi singurătatea

2010-10-31T14:15:00.003+02:00

Vreau să cobor! Nu mai vreau nicăieri. Gata, m-am distrat destul, simt că mi se pune un nod în gât. Ca în copilărie, când am vrut să fug cu circul.

Venea mereu, într-un anotimp incert, primăvara prea devreme sau toamna prea târziu, o căruţă. Avea roţi mari, de camion, pe capră stătea, veşnic afumat, Marele Maestru – Artistul. În spate erau păpuşile, săbiile pe care le înghiţea, porumbeii pe care-i extrăgea dintr-o căciulă veche, baticurile decolorate pe care le desfăşura fără să le înnoade, săculeţul cu bănuţii pe care ni-i scotea nouă pe urechi, trompeta; peste toate aruncase o prelată. Din clipa când se apuca să rupă bilete dintr-un soi de chitanţier soios, intram în lumea lui: la început cu spaimă şi curiozitate, apoi cu bucurie, cu încântare. Râdeam cu lacrimi când păpuşile lui se trosneau, se alergau, se înjurau, se pupau, după cum trăgea Artistul de sfori, de undeva de deasupra unui cearceaf pe care scria cu litere colorate neliniştitor, lângă căpăţâna unui leu îngândurat: CIRCU. Dar numărul care ne scotea din minţi, ne arunca în delir, pe care-l visam şi noaptea, era cu un păpuşel-solist. De ce i-o fi pus numele Vasilică nu ştiu, îl ţinea pe genunchi şi ăla turuia vrute şi nevrute. Îi punea întrebări, îi puneam şi noi, Vasilică răspundea ca la carte. Cine vorbeşte? ne întrebam înnebuniţi, pentru că Artistul nu deschidea gura, nici măcar nu-şi mişca buzele, iar în spatele păpuşelului nu mai era nimeni.

Marele Maestru făcea de toate cu plăcere, cu o luminiţă care i se aprindea în ochi când începea reprezentaţia, apoi, la sfârşit, când plecam care-ncotro, i se stingea sfârâind. Lumea zicea că-i un om rău şi ne sfătuia să-l ocolim. Nici acum nu cred că era rău, ci foarte singur. Îşi stabilise cartierul general la marginea oraşului, ne duceam până acolo să-l spionăm, n-am înţeles cum se putea hăhăi cu noi noaptea un om care ziua scotea flăcări pe nas. N-am înţeles de ce era noaptea vesel, ziua trist. “Asta-i viaţa de artist”, se mulţumea tata să-mi recite, cu aerul că ştia mai multe.

Într-o dimineaţă confuză, ca alea care miros a bere trezită, oamenii l-au găsit pe Artist zăcând lângă căruţă, cu ochii larg deschişi, cu privirea îndreptată departe, spre cer. Razele soarelui lingeau gamela din care l-am văzut de atâtea ori mâncând. Trompeta cânta singură, porumbeii ciuguleau tacticoşi pietricele. Însă Vasilică dispăruse. Fugiseră şi „Mireasa”, „Hoţomanul”, „Vardistul”, „Zgârcitul”, „Popa”, „Prostănacul”... Unii povesteau că i-au văzut îndepărtându-se grăbiţi, cu mânuţele lor de lemn bine lustruit pătate de sâng.

22

2010-10-27T12:25:00.004+03:00

Azi e o zi cu totul şi cu totul specială, ca şi când ar fi ziua mea. De fapt, asta şi este: ziua sufletului meu! Am voie o dată pe an să mă bucur sincer, ca un copil, să fiu emoţionat până ce lentilele lichide de sare să-mi acopere ochii şi să mă pierd în vârsta fiicei mele, Teodora.

27 octombrie este dată în care Teodora împlineşte 22 de ani. Vai, când a trecut tot acest timp? Am fost oare părintele grijuliu şi ocrotitor, prezent şi atent, blând şi corect, înţelept şi simpatic, prieten şi magistru? Nu ştiu, poate, voi afla răspunsul când voi devenii bunic, sau niciodată!

Teodra este o tânără aflată în pragul primei maturităţi care, din fericire, nu este exponentă a generaţiei sale: o frumuseţe naturală, sensibilă peste măsură, echilibrat pedantă, extrem de îngrijită, alintată cu moderaţie, prietenoasă cu cei care merită, visătoare până la uitarea de sine, dulce răutăcioasă, neostentativ elegantă, obsedată de curăţenie mergând spre mânie, uneori surprinzător de copilăroasă, mereu de un farmec inefabil.

Ce pot să-i doresc sufletului meu? Nimic mai mult decât: să se bucure de fiecare clipă a vieţii, să fie înţeleaptă şi bună ca ursitoarele ce au vizitat-o acum două decenii, să aibă cerul senin deasupra sufletului, să fie sănătoasă şi frumoasă, să dea dovadă de tenacitate şi blândeţe când e cazul, norocul şi fericirea să o însoţească în tot ceea ce face. Sunt sigur că cei mai frumoşi ani sunt cei care vor veni...!

LA MULŢI ANI FRUMOŞI ŞI BUNI, TEODORA!!!

Santana, genialul

2010-10-24T12:55:00.003+03:00

Ieri, un bun prieten, om care a practicat muzica şi care are o impresionantă colecţie de cd-uri, un bolnav de blues, mi-a spus – în timp ce ne beam cafeaua în căsuţa lui de sub pădure – că Santana a editat un nou disc. Sămânţa aruncată avea să crească exponenţial, aşa că am dat şfară în ţară să fac rost de disc. Până seara îl aveam: “Guitar Heaven The Greatest Guitar Classics Of All Time”, 2010. Surpriza a fost totală. Un LP ce cuprinde cover-uri ale unor piese celebrissime interpretate de Santana şi prietenii lui. Doamne, ce disc, ce piese, ce interpretare! Exclam, din toată inima: Viva Carlos Santana!!!

Discul conţine 14 piese, un playlist de lux, compoziţii excepţionale şi interpreţi pe măsură: “Whole Lotta Love” featuring Chris Cornell (Led Zeppelin); “Can't You Hear Me Knockin” featuring Scott Weiland (The Rolling Stones); “Sunshine Of Your Love” featuring Rob Thomas (Cream); “While My Guitar Gently Weeps” featuring India. Arie and Yo-Yo Mă (The Beatles); “Photograph” featuring Chris Daughtry (Def Leppard); “Back In Black” featuring Nas (AC/DC); “Riders On the Storm” featuring Chester Bennington and Ray Manzarek (The Doors): “Smoke On the Water” featuring Jacoby Shaddix (Deep Purple); “Dance the Night Away” featuring Pat Monahan (Van Halen); “Bang A Gong” featuring Gavin Rossdale (T. Rex); “Little Wing” featuring Joe Cocker (Jimi Hendrix); “I Ain't Superstitious” featuring Jonny Lang (Howlin' Wolf, Jeff Beck Group); “Fortunate Son” featuring Scott Stapp (Credence Clearwater Revival); “Under the Bridge” featuring Andy Vargas (Red Hot Chili Peppers).

Ascultând discul “Guitar Heaven The Greatest Guitar Classics Of All Time” ai senzaţia că te-ai întâlnit cu un geniu al muzicii, că un diamant musical, pe care-l cunoşti de atâta vreme, poate căpăta noi karate, irizări şi străluciri, fiind trecut prin sensibilitatea unui artist desăvârşit. Este incredibil cum Santana reuşeşte să transmită energia debordantă a rock-ului şi emoţia estetică pură. Cred că bunul Dumnezeu, atunci când s-a născut Carlos, l-a sărutat pe frunte şi i-a atins mâinile, altfel nu se explică dumnezeirea cu care cântă şi reinterpretează sau reinventează compoziţii clasice ale muzicii rock: imprimă pieselor un excepţional balans, chitara sună (normal) a la Santana, percuţioniştii sud-americani îşi fac cu prisosinţă datoria, iar artiştii invitaţi pentru acest proiect sunt contaminaţi de harul divin al marelui artist. [Sunt sigur că unii cârcotaşi vor spune că “e prea comercial” sau că şi-ar fi dorit “nişte aranjamente mai interesante, în locul acelora care fac parte din bagajul tipic al AOR (Adult Oriented Rock)-ului”. Doar că excesul acesta de cover-uri practicat la scară largă în industria muzicală actuală este unul cât se poate de interesant, instructiv şi îmbucurător, putând induce acel bien etre – aşa cum zic prietenii de pe Sena].

Dostoievski avea dreptate: „frumuseţea va salva lumea”, îti dai seama de acest lucru ascultându-l pe Santana, felul în care cântă, pasiunea pe care o pune în muzica sa şi, astfel, nu-ţi poţi reprima uimirea şi extazul.

Rumoarea

2010-10-17T12:54:00.008+03:00

Dacă un întreprinzător mai dezgheţat s-ar gândi să capteze în terminale uriaşa cantitate de vorbe care se vântură pe piaţa românească, ar da lovitura. O industrie de reciclare a rumorii continue (IRRC) care s-o transforme în energie neconvenţională ne-ar reduce sensibil facturile la întreţinere, iar exporturile României ar exploda şi, odată cu ele, s-ar diminua simţitor deficitul de cont curent. Întâi ar trebui sortată materia energetică, în baloţi mari, legaţi zdravăn, sau în

tancuri imense, bine etanşeizate, nu carecumva să scape ceva: păreri elaborate, opinii ferme, simple consideraţii, presupuneri incitante, declaraţii sforăitoare, comentarii confuze, indecente destăinuiri, reflecţii tâmpe, năzăriri năucitoare, dezvăluiri complexe, invective spumoase – separat, ca să nu se amestece. De pildă, puterea calorică a opiniilor ferme e mai mare decât a simplelor consideraţii.

Umpluţi până la refuz, baloţii şi tancurile vor fi deşertaţi în cazanele vorbocentralelor, vor arde, aburul astfel obţinut va învârti turbinele şi va ieşi curentul electric într-o veselie. O parte păstrăm în ţară, ca să nu se întrerupă televizorul tocmai când o sa găsească Boţ soluţia miraculoasa a ieşirii din criza, mare parte trimitem la export. Altfel, cum bine remarca marele filosof al balonului, neapărat, rotund, „băiatul deştept” don Cornel, „doar prin hazardul inconştient social nu se poate ajunge în sfere aureolate şi în plan financiar”.

Prins

2010-10-10T14:14:00.000+03:00

Când vezi aceleaşi personaje care se învârt în cerc şi-ţi tot apar în faţă, făcându-ţi cu mâna de pe căluşei, adresându-ţi aceleaşi mesaje simplificate la maximum (tu fiind presupus că nu te ţin balamalele să recepţionezi mai mult), în tiribomba care se cheamă România, îţi vine să-ţi sapi tunelul de evadare cu linguriţa. Îţi vine s-o ştergi din acest parc de distracţii, unde michimauşii politici te salută până la pământ când au nevoie de tine şi te invită ca în montagne-russe să le testezi guvernarea. S-o ştergi din acest parc de distracţii unde cel mai banal demers administrativ sau juridic sau de care-o fi îţi injectează la fel de multă adrenalină ca un bungee jumping.

S-o ştergi până nu te împăiază ăştia pentru vreun muzeu al disperarii, până nu te bagă definitiv în statistică, ca pe o insectă în chihlimbar. Unii s-au mutat deja cu arme şi bagaje în virtual. Şi-au făcut casă în second life, „şi-au întemeiat o familie” cum zic funcţionarii de stare civilă în first life, câştigă acolo şi un ban cinstit – din tranzacţii cu terenuri, de pildă, fără să păcălească statul second, frecventează cluburi, au o mulţime de prieteni.

E o lume aseptică în secondlifeurile care se construiesc astăzi cu mai mult spor decât cartierele rezidenţiale de la marginea urbei. Dar e şi nevoia disperată să te afli altundeva decât în mâzga acestei existenţe tembele.

Tulburător e atunci când, săpându-ţi galeria de fugă cu mouse-ul, te întâlneşti cu alţii care fac acelaşi lucru, vă opriţi împreună să vă trageţi sufletul şi constaţi că puteţi comunica mai adevărat decât dincolo, că puteţi vorbi relaxat despre democraţia totalitară a lui Rousseau, spre exemplu, fără să se sesizeze din oficiu vreun responsabil cu disciplina doctrinară şi să vă bage în cămaşa de forţă a vigilenţei lui zeloase.

Ce te faci însă când eşti dibuit şi în virtual, când politicienii s-au şi încolonat să te viziteze, să-ţi strângă mâna virtuală, să te întrebe de sănătatea virtuală, să facă borderouri cu ce ţi-ar lipsi virtual, să-ţi împartă pliante ca nişte comis-voiajori ai futilităţii lor reale...

Pentru tine, ANTRACT!!!

2010-10-03T14:56:00.001+03:00

Cooperativa

2010-10-03T14:12:00.007+03:00

Am un prieten. Bun. Are firmă. De evenimente. Se zbate. Aleargă. Trudeşte. Se agită. M-am gândit să-i vin în ajutor şi să facem o cooperativă... Eu cu ideile. El cu munca. Ştiţi cum te pălesc ideile geniale. Fulgerător. N-apuci să te fereşti. Ce mi s-a arătat? Că există un potenţial uriaş, nevalorificat, de români inimoşi, pregătiţi pentru orice. În noaptea cu pricina se lansaseră două întrebări fundamentale: "Se împacă Bote cu Bianca?" şi "Mergeţi la miting?". La ultima am tresărit. Mi s-a luminat cutia craniană ca un dovleac de halloween. Ce-ar fi să deschidem o Cooperativă de Mitinguri, Marşuri, Proteste, Efuziuni Politice (de Înfiinţare, de Alianţă, de Spargere), Activităţi Revendicative în Aer Liber? Până s-o înregistrez la OSIM, aflu că mi-au luat-o alţii înainte. Sâmbătă, se şi băgaseră pe fir unii de la o agenţie de aplaudaci. E clar că erau amatori. Eu lucrez cu studiu de fezabilitate, plan de afaceri, năuhauri de-astea. Firma are următoarele departamente:

1) "Jos Guvernul!". Fluturaşi cu Boc în mărime naturală. Fluierici, tălăngi, zbuciume, coase, sicrie, aparate de fitness şi hidromasaj. Strigături corespunzătoare; tot ce rimează cu "tu-ţi", "tu-te", "'a-mi-aş", "ne-am" etc.

2) "Trăiască Opoziţia!". Afişe cu Ponta în costum Armani, asortat la ghete Cesare Paciotti de argint, conducând marşul bugetarilor lihniţi, intitulat simbolic "Cu ştevia-n gât".

3) "Ocrotiţi Puterea!". Care alegorice pro-Boc & Co cu stâlpi de înaltă tensiune, ţevi de gaze, fete purtând pe umeri coşuri de nuiele cu energie ieftină şi borduri aurite. Trenuleţe alegorice pro-Boagiu cu călători mulţumiţi la ferestre, suluri desfăşurate cu autostrăzi în construcţie. Zgomot de fond: un avion care aterizează cu delegaţia FMI şi economia care duduie.

4) "Elena Udrea - Preşedinte!". Mii de participanţi: jumătate turişti străini pe care îi îmbrăcăm în Bermude, spre a fi uşor de recunoscut; jumătate - familii de reabilitaţi, agitând machetele blocurilor proaspăt zugrăvite şi cu termopan. Urmează defilarea (ca la Carnavalul de la Rio) principalelor Şcoli de Sarma, conduse de gospodine care împachetează compoziţia în foi de varză. Majorete care agită mopuri în ritmul manelei lui Guţă featuring Prinţesa Ardealului (text revăzut şi adăugit): "Şi-o s-o punem preşedinte / Că Elena nu ne minte / Haidi, făi, să ne-mbrăcăm / Să mergem să ştampilăm / Bărbate, s-o punem bine / Să votăm cum se cuvine".

5) "Salvaţi Parcul / Maidanezii / Sturionii" sau - la cererea clientului - Planeta. Recuzită minimală, dar muzică şi dansuri tematice la greu.

În atenţia clienţilor: evenimentele se programează cu trei zile înainte, pentru a da timp departamentului Costume şi Butaforie să pregătească cele necesare, iar departamentului Creaţie să prepare lozincile. Onorăm comenzi pro şi contra aceloraşi persoane / idealuri, dar la ore diferite.

Ce zici, prietene, te bagi?

Cabotinii

2010-09-26T14:15:00.001+03:00

Din ianuarie 2009, avem stand-up tragedy. E scos Boc în faţa cortinei. Reflectorul pe el. Lumea râde din obişnuinţă. Vorbeşte cinci minute şi spectatorii se agită: „Daţi mai încet şi mai rar! N-am prins poanta!”. Când premierul îşi termină textul, regizorului de culise îi vine ideea să scrie poanta pe-un carton şi s-o arate publicului: „NU SUNT BANI LA BUGET”.

Iese ministrul Muncii în faţa cortinei. Reflectorul îi cade în cap. În sală nu mai e publicul ăla avizat, pricepător de stand-upuri. Nu mai e hârtie, nu s-au mai tipărit bilete şi au năvălit la spectacol toţi scandalagiii: sindicatele, patronatele, oengeurile. „N-are rost să vă agitaţi. Am luat măsuri. De mâine, nu se va mai numi Ministerul Muncii, ci al Disponibilizării. Mi se pare corect”.

Apare minisstresa Transporturilor în faţa cortinei. Este montată, în grabă, o bară. Lumina scade. Se apleacă lasciv să netezească covorul (nu-i plac denivelările, are fobia gropilor): „Am strâns autostrăzile, le-am împăturit, le punem bine până în 2020, când sperăm că o să aibă cine circula pe ele”.

Se iveşte ministrul Educaţiei în faţa cortinei. Reflectorul e scos din priză. Economie. „Ştiu, sunt unele disfuncţionalităţi, există şcoli unde s-au distribuit deocamdată doar găurile de la covrigi. În cel mai scurt timp, am fost asigurat, ajung şi covrigii. A, să nu uitai: Ana are mere”.

Iese ministrul Mediului, pur şi simplu. Cortina a fost rechiziţionată pentru a acoperi nevoile Ministerului Locuinţei. „Vreau să vă comunic şi pe această cale că exporturile de aer foarte curat spre Europa s-au dublat şi, dacă ultimii biciclişti vor lăsa la o parte năravul lor poluator, sunt toate şansele să se tripleze”.

Intră ministrul Sănătăţii. Teatrul e gol. A mai rămas doar Regizorul, agitat prin culise. „Mulţumesc tuturor cadrelor medicale care au făcut posibil ca vaccinarea anti-foame să se desfăşoare în grafic”...

Liniştea umple sala. Apărut din furtună, se iţeşte Regizorul. Doar lumina lămpilor de incendiu îi cade pieziş peste ochii care privesc chiorâş. “Să trăiţi bine!”, spune cu o jumătate de gură. Rânjeşte. Din spatele zidurilor se aude: “Ieşi afară, javră ordinară!”.

Dacă

2010-09-19T14:39:00.004+03:00

...tot e weekend de toamnă şi te simţi excedat de muncă, de probleme, de viaţă, de gânduri, de nori si vâltori şi dacă poţi merge mai departe fără să te decompensezi stând cu ochii pe cerul camerei sau şi mai rău pe sticla televizorului, dacă miroase fatal a versatila zacuscă, persuasiva gogonea sau infatuatul gogoşar, dacă s-au aprins gutuile în ferestre şi frunzele mai păstrează amintirea păsărilor, dacă simţi că-ţi pierzi fructele bucuriei şi ploaia vine ca o promisiune a renaşterii, dacă în toamna vrajbei lor te întorci spre tine şi te regăseşti mai împovărat cu un an şi poate mai înţelept cu o viată, dacă Ingerul Nichita te priveşte de dincolo de stele încercând să şteargă ceaţa aşezată peste Pământ ca şi când ar mângâia trupul de sare al iubitei, dacă lumina dimineţilor e pergamentoasă şi nu-ţi vine să laşi perna plină cu vise, dacă simţi că eşti locuit şi înghesuiala e prea mare şi dacă Kipling ar fi scris “IF” pe când Vivaldi - Preotul Roşu mai compunea un concert pentru “orfanele” de la Ospedale della Pietà din narcisista Veneţie, atunci priveşte, poate vei înţelege că dacă nu-i doar o conjuncţie introductivă pentru condiţional optativ.

Sicofant

2010-09-12T17:39:00.011+03:00

Băi, ce facem noi aici? Presă, logic. Presă, presă – da’ cum? Rup din timpul meu preţios, ca să vă explic gratuit ce şi cum, că pe urmă ne-om înţelege noi la preţ.

Ce este ŞTIREA? E acel ceva pe care îl livrezi când n-ai altceva, dar eşti obligat să dai măcar patru rânduri, 300 de semne. Nu se citeşte niciodată; realitatea se mişcă mai repede şi-o îngroapă. Cum redăm ştirii prestigiul ei? Simplu: păstrăm două tipuri: ştirea utilitară şi ştirea de unică folosinţă. Două exemple la zi de ştiri utilitare. Unu: te cheamă Sorin Ovidiu – capu’ la cutie, că poliţiştii tocmai caută încă unul. Ai pe lângă casă nişte câini. Vin cotrobaitorii cu mandat şi îi împuşcă. Sfat: ţine câinii legaţi (inclusiv pe cei de pază ai democraţiei). Doi: ai drum la bancă, ia-ţi un covoraş – ca alea de rugăciune. Dacă vin mascaţii să retragă nişte bani direct din seif şi te culcă la pământ, tu scoţi imediat covoraşul şi n-o să te tragă marmura rece. Asta în cazul în care scapi uşor. Cel mai bine e să-ţi iei un sac de dormit, câteva provizii şi o valijoară cu haine de schimb, în caz că n-o rezolvă ăia profesionist, în mai puţin de două minute, şi eşti nevoit să rămâi ostatic pentru o perioadă neprecizată. Două pilde de ştiri de unică folosinţă. Prima: Ctitoria din Prezervative sau despre legalizarea prostituţiei. Începe cu Parlamentul. A doua: s-a instalat noul ministru de Finanţe. Ştiri mai perisabile ca astea nu există.

Ce este INTERVIUL? Ceea ce răspunde omul politic, când îşi pune singur întrebări. Cum îmbunătăţim genul ăsta? Îl transformăm într-un balet al ideilor – toată lumea mulţumită. Ziaristul, pe poante, bate la uşa capitonată a cabinetului: Îmi permiteţi să vă imnoportunez? Frumoasă întrebare, care îţi aduce primul răspuns exhaustiv: Da. Următoarea întrebare: Cât o să vă mai sacrificaţi pentru ţară? Nu te aştepta să primeşti un răspuns foarte precis. Nici demnitarul, cât e el de demnitar, nu le ştie pe toate. E momentul unei întrebări încuietoare: Cum se explică succesele dumneavoastră? Aici să-l vedem pe marele om politic cum se scoate, aici îl prinzi dacă are sau nu capacitate de sinteză.

REPORTAJUL – un gen plin de satisfacţii. Dacă ştii să-l faci. Vino de ia know-how: cauţi un subiect plăcut, luminos, optimist. (S-a săturat lumea de babe violate, de orfani fără părinţi, de homleşi fără casă). Ce e mai fierbinte? Că nu mai are lumea să-şi plătească rata la plasme? Răspuns greşit. Răspuns corect: recesiunea. 10.000 de semne îţi ajung să-l descrii pe Boc-Omul. Aplecat asupra programului anticriză, atent la fiecare leu pe care trebuie să ni-l preleveze, îngrijorat de ziua de mâine-poimâine, preocupat să identifice un purtător de cuvânt care să ştie ceva în plus, în afară de manele şi-o leacă de bătaie, stăruitor în a găsi răspuns la întrebarea „E mulţumit de mine?”.

COMENTARIUL, adică EDITORIALUL, adică ce vedeţi în capu’ ziarului cu o poză de ins cufundat în meditaţie. La ce meditează el? Evident: la Patrie, la Preşedinte, la Industrie, la Agricultură, la înfrângerea din meciul cu franţujii – dacă e un vizionar. Editorialul e un gen dificil. E genul în care tre’ să dai tot. Esenţial e să nu te scumpeşti la cuvinte. Dacă Preşedintele e genial (şi aşa şi este!), găseşte curajul s-o scrii negru pe alb. Apoi străduieşte-te să găseşti vreo şapte-opt sinonime. Asamblează-le în fraze lungi, cât mai percutante. Încheie cu „va urma”. Îl obligi pe redactorul-şef să te păstreze şi după următoarea restructurare.

Ignoranţa erudită

2010-09-05T15:09:00.010+03:00

Televiziunile de ştiri le augmentează pe toate. Parcă au un singur slogan imprumutat de la Conu' Caragiale: „Simţ enorm şi văd monstruos”. E de ajuns să deschidă un crainic emisiunea zicând doar atât: "Astăzi, 5 septembrie...". Vocea lui mereu precipitată cheamă nenorociri, sună ca şi când ar anunţa ultima zi.

Le facem din vorbe pe toate. Suntem suma vindicativă a vorbelor noastre. (Numai la noi execuţia bugetară e un spectacol de autodafe cu publicul în delir). Frumos e că n-am auzit pe nimeni zicând: "Nu ştiu", "Nu mă pricep", "Daţi-mi un răgaz să mă informez". Exempli gratia: întrebaţi-mă despre cuarci (ce contează cum se scrie?). Nu recunosc nici sub tortură că habar n-am. Cum să te dai bătut, să te predai fără luptă în România, fortăreaţa ignoranţei erudite?

Fără leac

2010-08-29T15:39:00.006+03:00

Cel mai palpitant spectacol din oraş se joacă gratis în farmacii. Dacă Junghiul de la Sănătate şi-ar face timp să-l vadă, ar contabiliza multe situaţii interesante şi urări de bine adresate lui, familiei lui şi câtorva generaţii de neamuri în urmă. Îl invit pe Cseke Attila să facem o plimbare prin farmacii (mă gândesc să o formulez în limba maghiară, ca să fiu bine înţeles). Să ne uităm la oamenii ăia – din ce în ce mai mulţi – care-şi numără banii şi, în ultimul moment, renunţă. Poate ocolim lanţurile de fiţe şi ne înfundăm într-o farmacie de cartier. Acolo unde oamenii vin să spună ce-i doare şi, pentru că nu-şi permit să se ducă la doctor, să ceară o consultaţie, acolo unde când moare un farmacist jumătate din cei care-l conduc la groapă sunt pacienţii lui. Vedem şi ce mai fac, şi ce lefuri mai au. Şi, dacă ministrului Bolii i se face rău, îi căutăm ceva de leac (poate aspirină, la ofertă promoţională cu ulei de candelă).

Dar nu cred că-i Attila aşa lesne impresionabil. Cred mai degrabă că-i pe mână cu ministrul Pensiilor Chircite şi Salariilor Ciuntite, Şeitan (nomina odiosa!), care-i face cu ochiul, ca între liber cugetători: “Băi, măresc eu birurile şi dijmuiesc tot, ai tu grijă să micşorezi numărul celor care le-or mai lua. Chiar şi de-ar fi să distribuim moartea în pachet promoţional! (De ce să dea, de exemplu, distribuitorii – ăia cărora le mai scapă un ban şi-n contul cui trebuie – un medicament care te-ajută să respiri, cu şampon care te-ajută să-ţi crească părul creţ, şi nu l-ar da împreună cu o lumânare parfumată?)”. Căci, nu-I aşa, viaţa e o maladie fără leac, ce se termină mereu tragic.

Tandemul Cseke-Şeitan funcţionează deja atât de bine, încât farmaciile ar trebui transformate direct în pompe funebre – să vândă cuie de coşciug, cruci şi coroane. Nu toate farmaciile. Vor mai lăsa câteva cu nume sonore, ale amicilor politici, să şi le găsească tot acolo când vor veni ăia la putere. Acolo, valoarea vieţii va fi stabilită la preţul ei corect – adică exorbitant.

Virgil

2010-08-22T18:11:00.011+03:00

Nimeni nu ştia de unde venise. Era un ciudat. Slăbănog şi înalt, ca o siluetă imaginată de Giacometti. Părul roşu-semafor şi ochii albaştri ca sticla de sifon. Hainele îi erau parcă alese de un pictor fauvist. Străbătea oraşul. Coafezele îl invitau în prăvălie. Să-i “facă” părul şi unghiile. El accepta. Nea Stan, simigiul, îl ademenea cu covrigi pistruiaţi cu susan şi dovleac copt pe vatră. Părinţii îşi speriau copiii neastâmpăraţi cu: “Te ia Virgil!”. Ei, copiii, nu ştiau că era total inofensivi.

Purta mereu cu el o cutie. Prăfuită. În capac sădise trei borte, prin care să pătrundă aer proaspăt. Era mereu zâmbitor şi aducător de vorbă bună. Puţine îl întristau. Iar dintre tristeţi niciuna nu-i era statornică.

- Ce porţi cu tine, Virgile, în cutia aia? – Îl întrebau.

- Un zeu! – Răspundea degrabă – Zeul meu!

Zâmbeau ca de o copilărie. Iar el trecea mai departe surâzând. Mâhniri nu îl ajungeau. Nici boala, ori slăbiciunea firii. Iar atunci când, în rătăcirile sale, se găsea apăsat şi obosit, făcea popas în iarbă, pe marginea drumului. Ridica uşor capacul cutiei şi vorbea zeului său. El spunea că primea răspuns. Spunea că primea povaţă. Pentru toate ale lui găsea zeul sau îndemn şi vorbă dreaptă. El aşa spunea. Aşa credea.

Şi toţi îl vedeau trecând pe drum, surâzător, purtând cutia în care se afla zeul său.

Apoi, o vreme, nu l-au mai văzut. Iar atunci când l-au revăzut era mohorât. Surâsul îi pălise. Era înnegurat şi tăcut. Iar în locul cutiei purta cu sine un vas mic, de lut ars, pecetluit. Iar de îl întrebau răspundea fără vlagă, cu adâncă tristeţe în glas, că zeul său a murit.

- Ce porţi cu tine atunci? – Îl întrebau ei.

- Cenuşa zeului meu... – le răspundea cu glas voalat.

După un timp a dispărut şi el. Nimeni nu ştia unde. Un ciudat!

Fecioara, rock-ul şi ardelenii

2010-08-17T21:43:00.040+03:00

În zi de sărbătoare, Sfânta Maria fiind prăznuită, am luat drumul lung şi anevoios al Clujului, aşa cum au făcut mii de melomani pentru a fi prezent la concertul Iron Maiden – “The Final Frontier” 2010, de la Polus Center. În imensa parcare fani de toate vârstele: rock-eri cu plete cărunte sau alţii, de 30-40 de ani, care au renunţat la ele cu ani în urmă, nu au fost puţini cei care şi-au adus copiii la concertul idolilor din tinereţe, n-au lipsit nici imberbii neliniştiţi în căutarea unor repere, fie ele şi muzicale. O mare de tricouri negre, cele mai multe inscripţionate cu simbolistica Iron Maiden, fete cu plete în vânt, cercei agăţaţi pe te miri unde, tatuaje mai mult sau mai puţin fioroase care aminteau de milieurile de pe televizor, bocanci butucănoşi - torturanţi pe o asemenea caniculă, bere multă turnată pe gâtlejurile uscate sau vărsată pe capetele încinse de soare şi aburii alcoolului. Acesta ar fi elementele de decor “avant scene” ale concertului Iron Maiden de la Cluj.

Deschiderea spectacolului a fost asigurată de trupă Cargo cu un mini recital ce a cuprins bună parte din succesele lor: „Ziua vrăjitoarelor”, „Batacanda”, „Doi paşi în urma ta”, „Ploaia” sau „Aproape de voi”, un repertoriu bine ales, vibrant, ce a reuşit să intre în rezonanţă cu publicul care i-a acompaniat pe membri trupei, cântând versurile fiecărei piese. Cargo a dovedit că se poate face rock de foarte bună calitate şi în România şi că alegerea organizatorilor a fost corectă.

Însă, fanii Iron Maiden aşteptau cu nerăbdare o adevărată seară heavy şi britsh metal. La ora 20:45, din boxe a început să răsune intro-ul piesei “Transylvania”. Decorul minimalist sugera interiorul unei staţii spaţiale, tonuri de gri şi senzaţia de rece, pe fundal trona figura lui Eddie The Head „mascota” ce a însoţi, mai bine de trei decenii, istoria grupului (de altfel fundalul scenei s-a schimbat aproape la fiecare piesă). Spectatorii, adunaţi din toată ţara dar şi de aiurea, au izbucnit în urale şi aplauze.

Concertul Iron Maiden de la Cluj a însemnat 90 de minute de heavy-metal clasic de o calitate ireproşabilă, liber, provocator, vibrant, intens, rebel, visceral, ameninţător, volatil, teatral, pasionat, dramatic, straniu şi uimirea că artiştii trecuţi binişor de 50 de ani au atâta energie, pasiune şi dăruire necondiţionate. “The Wicker Man” a fost prima piesa din concert. Au urmat „Ghost Of The Navigator” „Wrathchild”, „El Dorado”, „Dance Of Death”, „The Reincarnation Of Benjamin Breeg”, „These Colours Don't Run”, „Blood Brothers” (dedicată memoria lui Ronnie James Dio), „Wildest Dreams”, „No More Lies”, „Brave New World”, „Fear Of The Dark” (piesă la care spectatorii au intrat în delir) şi „Iron Maiden”. Vocea nepământeană a lui Bruce Dickinson neastâmpăratul solist ce a “arat” scena de 400 metri pătraţi, a sărit, s-a căţărat şi a comunicat cu publicul, cele trei chitare care cântau ba la unison sau ba dialogau excepţional, riff-urile fiind spectaculoase, instrumente stăpânite de Adrian Smith, Janick Gers şi Dave Murray (blondul chitarist care a încântat cu solourile sale), punctate de basul lui Steve Harris (cel care este” capul răutăţilor” încă din 1976!) şi ritmate de tobele lui Nicko McBrain care şi-a vărsat toată energia asupra percuţiei, au dus spectatorii la orgasme auditive şi vizuale multiple şi continue. Spre final, pe scenă şi-a făcut apariţia Eddie, care se regăsea pe mii de tricouri din public, steaguri şi afişe. Eddie, sub forma unui robot, s-a “luptat” pe scenă cu unul dintre chitarişti, reuşind să-i ia acestuia chitara pentru a cânta el şi pentru a încheia cu acordurile sale, o seară neapărat heavy de vreme ce publicul cânta fiecare vers şi scanda numele trupei după fiecare piesă. La bis au fost interpretate: “The Number Of The Beast”, care i-a făcut pe fani să explodeze iar în ropote de aplauze. A urmat piesa “Halloweed Be Thy Name “, iar show-ul Iron Maiden s-a încheiat cu “Running Free “, după o scurtă prezentare făcută de Bruce Dickinson colegilor săi.

După un asemenea concert eşti lămurit asupra unui lucru esenţial: rock-ul se simte cel mai bine atunci când îl asculţi live, indiferent ce instalaţie de sunet ai acasă, pentru că “atmosfera” si comunicarea sunt cele care dau adevărata dimensiune a spiritului rock.

În pervaz

2010-08-08T17:35:00.006+03:00

Avem şi noi sienenurile şi euroniuzurile noastre. Televiziunile de ştiri. Astea ar trebui să-ţi dea măcar ora exactă, fără să se lamenteze că-i prea devreme sau prea târziu. Dar ale noastre-s mereu mirate. Sau cu poalele-n cap. Sau cu formaţia de bocitoare la uşă, gata să intre în direct, după caz. Sau cu echipele lor de indignaţi pe standby, pregătite de intervenţie. Sau cu propriii reporteri de teren care îşi deplasează carul de reportaj la o ploicică de vară ca la Potop - ăştia-s în stare să facă un interviu cu Noe, la plecare, întrebându-l ce simte în acele clipe şi, după 40 de zile, să-l aştepte la muntele Ararat, pentru o transmisie live; n-o să le-o vadă nimeni decât în reluare, că telespectatorii n-au coborât din arcă.. Dacă vrei să-ţi crească adrenalina sau să ţi se înmoaie inima, te uiţi la ştiri. Dacă vrei şi tu o informaţie banală, s-o iei de la sursă, draft, neîmbuteliată, neetichetată, mai ai de aşteptat.

Cu ce-au răscolit publicul în ultimele zile? Cu un montaj artistic: ştiri care au spart ecranul, puse cu mâna una lângă alta, ca să-l oblige pe telespectator să compătimească, să se inflameze, să geamă, să suspine, să se dea cu capul de frigiderul gol, să comenteze spărgând seminţe şi râgâind bere...

S-a lansat noul brand turistic al României. Cică frunza care apare în logo ar fi fost luată dintr-o bază de imagini de pe Internet şi mai apare şi la alţii. La un popor care din cele mai vechi timpuri are de-a face, în viaţă şi în literatură, cu frunzele (vezi expresiile „frunză verde “, „a tăia frunză la câini “şi altele asemenea), chiar era nevoie de o frunză „virtuală “? De aici prilej de cenacluri televizate, discuţii inepte, interminabile, poziţii şi opoziţii, Eva acoperindu-şi pudică locul din care frunza a căzut şi pe care numai Zeus are voie să-l vadă.

În aceiaşi săptămână, Zeus îşi ia un interviu (“ce-mi plac, domnule, interviurile mele!”) la TVR sub genericul: “Mă scuzaţi că interviu!”. El, Supremul, spune că facem specialişti pentru export (aşa cum în anii ’80 alimentele se exportau in mare parte), ce nevoie avem de medici, profesori, ingineri, oameni de ştiinţă, artişti, populaţia să se descurce cum poate. Mai aflăm, printr-o flotare logică, motivul vizitei la spital şi o nouă teorie a băţului pentru curăţat urechea înfundată, în cazul de faţă, de atâtea limbi.

După ştirile cu bebeluşi morţi în urma unor infecţii luate din spitale sau arşi prin incubatoarele maternităţilor, săptămâna trecută un copil a murit înecat în cristelniţă. La cum e ţara asta, urmează, probabil, un deces la tăierea moţului.

Două personaje dubioase, un pocherist şi un parvenit care au o singură “calitate” comună: primitivismul, s-au certat. Piţi şi Jiji n-au ştiut cum să se "facă" unul pe celălalt. O poveste golănească cu puternic damf balcanic. Zeci de ore ştirea a fost comentată, de te miri cine, şi a umplut micile ecrane până când şi sticla a început să crape de ruşine. Şi ce, stimaţi telespectatori? Mestecaţi mai departe!

Nişte şefi au salarii de sute de milioane. Le-au avut dintotdeauna, nimic nou, poate doar numele politrucilor. E nevoie să fie scoşi în pervaz acum, cu toţii, pentru o chetă de imagine. Şi ce-ar fi mai nimerit decât un teledon: nişte posmagi muiaţi pentru o bătrânică, nişte zile în plus pentru pensionaroizi, s-apuce să-şi mănânce banii, nişte idei noi, că mai e puţin şi dă peste populaţie noua clientelă politică, lihnită-moartă de cât a fost ţinută cu dinţii la gardul Puterii. Va urma: septembrie – ultimul bal !

Şi ce-am rezolvat? În linii mari, nimic. Am dat ceva poporului de procesat, ca să nu se ia de gânduri. Poveştile o să le mai vedem la ştiri peste vreo câţiva ani, cu alte personaje. Că doar n-o să se schimbe ceva, feritu-ne-a sfântu! Nu ne place să ne tratăm suferinţele, ci să le scoatem în pervaz.

Mai bine un cântec (vesel) să cântăm...

Portativ

2010-08-01T17:05:00.004+03:00

Neo-machiavellismul nu există. Aşa cum nu există nici machiavellism. Aşa cum nu a existat nici Sun Tzu. Nici “arta războiului”. Iar dacă aveţi impresia că aţi auzit, totuşi, despre o lucrare numită “arta războiului” vă înşelaţi. Sau în cel mai bun caz e vorba despre o lucrare legată de industria textilă şi nimic mai mult. Şi nu există nici jocuri ale puterii. Nici dominaţie... nimic. Există doar o lume frumoasă şi paşnică unde e veşnic cald. În care singura ocupaţie a popoarelor e să îşi trimită unul altuia butoaie cu miere şi coşuri cu gardenii, smirnă şi vinuri alese. Iar conducătorii acestor popoare au doar grijă ca niciodată popoarelor lor să nu le lipsească belşug de smirnă şi vinuri; ca menestrelii să fie veşnic fericiţi, dar suficient de melancolici pentru a nu-şi pierde predispoziţia spre cântare; ca pomii să fie mereu fie înfloriţi, fie încărcaţi de rod; că proporţia de oxigen şi azot din aer să fie întotdeauna optimă, iar cantitatea de hidrogen din apă să se afle într-un perpetuu şi binefăcător raport de doi la unu cu oxigenul.

Aşa că nici aceste percepte nu există. Iar dacă vi se pare că, totuşi, le citiţi, că se află chiar sub ochii voştri... vă înşelaţi. Nu există, vi se pare. E doar un portativ pe care cineva a notat cu atenţie un tril de privighetoare.

Nevermore!

2010-07-25T14:52:00.006+03:00

În ţara lui, de cinci ani juma’, toate semafoarele sunt pe verde. Scoate casca, pune clopul, scoate basca, pune taxa. Cât are Vodă casca-n cap, macarale râd în soare, nechează excavatoare, fadromele rup zăbala, în picamere dă boala, saltă canciocurile de bucurie (măi, să fie!), wola mică mult ridică. „Dă-mi, tătucule, şi mie/ O lopată şi-o mistrie”... E de-ajuns să-şi arunce Vodă ochii roată şi betonul creşte şi se-ntăreşte. Când îşi potriveşte clopul – cântec joc şi voie bună: Pomana Porcului, Festivalul Clătitelor, Moşii de Piftii, Baterea Halviţei, Târcolitul Viilor, Jujeul Câinilor, Legarea Grânelor, Tunsul Oilor, Festivalul Muşeţelului, Mulsul Ploii, Lăsata Secului de Chivas. Şi tot aşa: Lunea Burdufului, Marţea Ciorilor, Miercurea Strâmbă, Joia Furnicilor, Vinerea Ouălor, Sâmbăta Încuiată. Nu-i vina lui Vodă că-şi vede ţara ba în salopetă – pe schele, ba în costum popular – la horă. Are sfetnici buni. Adevarul e ca, atrăsese atenţia că trebuie să trăim bine, c-aşa-i frumos! Ce-i drept, înainte, ne dojenise părinteşte pe noi ăştilalţi, care ne tot uităm împrăştiat: „către vest, către nord, către sud, către est”, numai la ţara noastră nu şi nu. Nu ne uităm, ca să nu orbim. Prea-i frumoasă şi bogată: unde sapă sapa locul, sare din pământuri blocul şi, dacă mai sapi cu spor, hopa şi-un zgârie-nor. Faci credit la FMI, ai un an din ce trăi. Te uiţi dup-un loc de muncă şi pe vale şi pe luncă. Tot printre coline verzi, pân-ajungi să nu-l mai vezi. Trece Vodă pe câmpie şi culege simpatie. Prin Harghita şi Covasna, “băi băieţi, aţi luat-o razna!”. Trece şi pe mare-n jos, fluxul susură frumos. (Potoleşte, Doamne, valu’, că se-neacă Marinaru’). Fiecare vânt hoinar îl adie-un chestionar. Pe baraje cresc sondaje. Nici un porumbar, fără Insomar. (Nu-l treziţi pe Urs, că-ntreabă de Curs). În pomi, corbii cât berbecii, legănându-se în cor: Măria Ta, nevermore! Păi, nevermore şi nevermore...

Special Agent for the Blues

2010-07-19T22:37:00.010+03:00

Moore, Gary Moore e un artist cu totul şi cu totul special. Are 52 de ani de prezenţă pe scenele muzicale, a debutat la 6 ani şi au urmat anii în care s-a relevat ca muzician de talent. Drumul său muzical trece pe la “reşedinţele”: Eric Clapton, Jimi Hendrix sau Peter Grenn din perioada Fleetwood Mac. De la fiecare a învăţat câte ceva şi a dus meşteşugul mai departe, ajungând unul dintre cei mai apreciaţi chitarişti – paradoxal, destul de puţin cunoscut în Statele Unite. A cântat cu trupe ca: Thin Lizzy, G Force, Greedy Bastards şi alături de muzicieni celebrii: Phil Lynott, B.B.King, Neil Carter, Ian Paice, Paul Rodgers, Greg Lake, Johnny "Guitar" Watson, Paul Kossoff sau Peter Green. Este un “erou a chitarei” şi nimic nu ne împiedică să spunem că-i şi virtuoz. În plus este şi un excelent compozitor, stilul oscilând între hard rock şi blues, trecând prin balade cu iz irlandez. Trebuia să concerteze în România acum doi ani, dar un panariţiu rebel l-a făcut să-şi amâne concertul... până-n iulie 2010.

Duminică seara, Zone Arena din Capitala (neprimitor spaţiu, fie vorba între noi) a găzduit concertul mult aşteptat. Gary Moore şi trupa au avut un spectacolul foarte energic, au îmbinat ritmuri rock, heavy-metal şi blues, solo-urile de chitară fiind, de departe, cele mai apreciate de publicul de vârste diferite dar destul de „rarefiat”, poate puţin peste 3500 de spectatori.

Spectacolul a început cu piesa "Over The Hills And Far Away" şi un Gary Moore peste care anii au trecut lăsându-şi amprenta. Printre melodiile interpretate s-au numărat: "Thunder Rising", "Military Man", "Where Are You Now", "Old Wild One", "Empty Rooms", "Blood of Emeralds", "Out în the Fields", "Still Got the Blues" şi s-a încheiat cu celebra melodie "Parisienne Walkways". Gary Moore este însoţit vara aceasta de o trupă nouă, care îl acompaniază în cadrul turneului “Summer of Rock. Noua echipă reuneşte de fapt trei colaboratori mai vechi ai artistului: Neil Carter, Jon Noyce şi Darrin Mooney. Chitaristul şi „clăparul” Neil Carter (cuminte şi aşezat, modest şi totuşi prezent cu o figură a la Captain Picard) cunoscut pentru contribuţia în compunerea câtorva dintre hiturile lui Gary Moore, revine pe scenă alături de acesta după o pauză de aproape 20 de ani. Acordurile de bass sunt susţinute de Jon Noyce (exact şi foarte elastic, echilibrat şi oarecum enigmatic), fost membru Jethro Tull şi Sessions, acesta fiind prezent şi pe albumul lansat de Gary Moore în 2006, “Ols, New, Ballads, Blues”. Percuţionistul Darrin Mooney (extren de muncitor şi inventiv, colorat şi corect), toboşarul actual din Primal Scream. Ei au fost cei care l-au susţinut pe Gary Moore cel în mâinile căruia chitara devine o fiinţă care plânge sau râde, urlă său suspină, iubeşte său urăşte, e violentă sau tandră...

Despre restul spectacolului, ce să spun? Aproape inexistent: lumini puţine şi prost plasate (n-a existat nici măcar un „tun” de urmărire), imaginile de pe ecranele de dimensiuni ingrate erau parcă proiectate de un adolescent care acum învăţă câte ceva despre regia de transmisie, iar sunetul a avut din nou de suferit, vocea solistului fiind mult peste volumul instrumentelor.

Chiar dacă până şi Gary Moore a mai greşit câte o notă, nu-i mare supărare, poate că, aceste mici imperfecţiuni dau farmecul concertelor live. Drept dovadă, perla se naşte în jurul unui firicel minuscul şi impertinent de nisip ce penetrează intimitatea unei scoici...

Apă neîncepută

2010-07-11T15:03:00.005+03:00

Mai întâi tăiem sonorul. Îi lăsăm să deschidă gurile ca peştii în acvariu. Ne uităm cum se bulbucă, cum se încruntă, cum se schimonosesc, cum ridică din sprâncene, cum prind muşte cu limba, cum plescăie, cum liorpăie aerul explicând, cum se îneacă cu propria lor elocinţă, cum se strofoacă, fac balonaşe, până se tulbură apa...

Vreau să te scot din băltoaca asta politică şi – cu mintea şiroind încă de poncifurile, de inepţiile lor – să fugim cât mai departe. Să privim, până ni se umplu ochii de lacrimi, înserarea albăstrie, ca oul de scatiu. Să ne pierdem printre talazurile ierbii necosite ca în hula dinaintea furtunii. Să construim turcaleţe din hârtia asta de ziar plină de zmei, să tăiem sfoara, să se piardă sus, unde cuvintele se amestecă aşa cum vor ele, şi-apoi cad pe pământ ca păsările împuşcate, într-o ploaie de vocale. Pe la răscruci să găsim fântâni şi troiţe, să ne salutăm cu toţi înecaţii care se ridică peste ghizduri şi cântă. Lumea mai trece încă, în sus şi-n jos. Secerişul, Apocalipsa Grâului, e pe terminate, spicele au culoarea scripturilor răsfoite pios. Îţi mai aminteşti de România asta, a clăilor de fân, a focurilor aprinse noaptea ca să nu dea porcii-n cucuruz? România bătrânelor care ies după Sân Ilie să caute ierburi de leac, doar dacă la Sân Pricopie s-au grijit s-asculte cucul pe nemâncate. Degetele lor împreunate în semnul crucii miros a mandragoră, a tilişcă, a busuioc descântat. Aşa, doar aşa, parcă viaţa noastră e iarăşi un vas cu apă neîncepută... Să hălăduim departe, prin suburbiile exotice ale cugetului: noi, muzica şi bunul Dumnezeu.

Amnezic

2010-07-04T14:13:00.012+03:00

Prietene, azi vorbim în şoaptă despre cea mai bună dintre lumile posibile în care am ales să trăim. O să discutăm până când ploaia va curge de jos în sus, apele îşi vor avorta peştii, iar păsările cerului se vor spânzura cu ultima rază de soare.

A fost odată ca niciodată – dacă ne uităm pe geam o să vedem că mai este şi n-am rămas singuri, încă – o Românie tristă şi guralivă, care se-neacă de plâns, care petrece schizoid zgâlţâită de febră ca de nişte artificii întunecate. O Românie care, când îi vin musafirii, îşi sudează aurolacii în canale, care-şi primeşte acasă soldaţii în plumb, pe afet, cu salve, în care cu bani poţi cumpăra orice şi te poţi cumpăra pe ţine însuţi, în rate, pe care n-ai de gând să le mai plăteşti, unde în gări nu mai găseşti bilete dus-întors, unde sentimentele tale se transformă în procese-verbale de contravenţie. Unde, din clipa în care eşti, începi deja să fi fost, de unde Dumnezeu a plecat să-şi trateze insomniile. Unde basculantele cară pământ de contrabandă, de colo-colo, unde când te-apleci să-ţi săruţi iubita dai cu tâmpla într-un ecran de calculator, unde nimeni nu mai vorbeşte cu nimeni, toată lumea cetuieşte, unde din răni nu mai curge sânge, ci cristale lichide. În Oraşul Vechi - cel văzut doar în fotografii - miroase a penicilină şi a nostalgie, în Oraşul Nou – trăit cu disperare - balcoanele pline de rufe puse la uscat, patetice ca lacrimile greşiţilor noştri, moartea se urcă fără bilet în ultimul autobuz şi coboară la capăt de linie.

Amice, dacă vrei, mâine dimineaţă devreme ne luăm speranţa cu noi şi-o să ieşim s-o înălţăm ca pe un zmeu, printre blocuri. Mâine dimineaţă devreme fluierăm după pitpalaci, mâine dimineaţă devreme vom fi în sfârşit, că dacă n-am fi nu s-ar povesti. O să privim lung după curvele încercănate care se-ntorc acasă cu mâna goală, ascultând muzică tulburătoare a lanţurilor de la prăvăliile ce se deschid degeaba. Şi-o să uităm, zgribuliţi sub ploaia ce nu mai are puterea să spele nimic, că în cărţile de citire Ana nu mai are mere. Ana are n-are.

La aniversare

2010-06-30T00:17:00.002+03:00

Mă gândeam, nu de mult, că habar n-am cum funcţionează mecanismele memoriei afective, care-s principiile prin care suntem prieteni cu o anumită persoană şi ne lasă indiferenţi alţii, care-i chimia intimă a amiciţiei şi ce endorfine ne fac dependenţi de oamenii dragi. Ştiu doar că prietenia începe de-acolo de unde se sfârşesc cuvintele. Ţi-e prieten cel căruia i te comunici, pur şi simplu, fără să-ţi mai sfâşii sentimentele într-un hăţiş de vorbe, fără să-ţi mai lustruieşti afecţiunea la un polizor de adjective. Prietenia e atunci când te trezeşti dimineaţa că ai visat visele celuilalt, ca pe propriile tale vise. Prietenie e când îi poţi zice celuilalt că ţi-a lipsit, fără să-ţi fie teamă că devii patetic, spunându-i: mi-ai lipsit, în toate zilele astea în care m-am retras să stau de vorbă cu mine... Prietenia e cel mai real dintre toate cele virtuale câte ni se pot întâmpla.

Astăzi, un foarte bun prieten împlineşte patru decenii. Ştiu că nu-i vine să creadă. Simt ce e în sufletul său de artist. Îi înţeleg dilema: cum poate să îmbătrânească “ambalajul” şi spiritul să rămână cantonat la vârsta de 18 ani? Nu ştiu cum, dar se poate!

Ne cunoaştem de peste 25 de ani. O viaţă de om, aşa cum se spune. Pe atunci era un puşti blond, nonconformist, extrem de talentat şi debordând de energie, bătea la porţiile gloriei. I-am urmărit evoluţia cu uimire şi încântare, observând cum creşte frumos şi drept. Am stat de vorbă ore întregi încercând să-l înţeleg, să mă înţeleg şi împreună să desluşim sensul existenţei noastre conjugată cu a celor dragi. Tot acest timp a fost un câştig, cel puţin pentru mine.

Privindu-l câtă energie are şi emană te gândeşti că e legat direct la o centrală nucleară, e surprinzător de creativ, de multe ori ideile sale frizează genialitatea, carismatic şi persuasiv, inteligent şi intuitiv, îngăduitor cu măsură şi critic bine temperat, soţ şi părinte iubitor şi devotat (are o soţie periculos de deşteaptă şi frumoasă, plus doi băieţi de excepţie), exasperant de tenace şi pedant în toate proiectele în care este implicat, bănuit de ubicuitate fiind prezent – aproape simultan - în toate locurile în care se întâmplă ceva semnificativ, inventează evenimente când lumea din jur e prea apatică şi liniştită, jovial şi gata oricând să-ţi spună un banc bun, prieten adevărat ce-ţi sare în ajutor înainte de a-i cere acest lucru... Acesta este Paul “Bobiţă” Cătuşanu, cel care azi împlineşte 40 de ani şi de a cărui prietenie mă pot bucura şi mă simt onorat.

Îi spun, simplu şi sincer:

LA MULŢI ANI FRUMOŞI ŞI BUNI, PRIETENE!!!

Cândva

2010-06-27T00:10:00.006+03:00

Era o vreme când lucrurile aveau un parfum inefabil, pe-atunci, betoanele nu făceau umbra caldarâmului şi buldozerele nu alungaseră toate muştele din urbe, în cârciumioarele patetice de la periferie lumea petrecea cu lăutari. Acolo îţi clamai fericirea, tot acolo îţi înecai tristeţea. Viaţa era mai simplă si frumoasă şi, când se hotăra să vină, răsăritul ţi se răsturna direct în ciorba de potroace, stropindu-te cu picături fierbinţi.

Şi mahmureala era alta, sceptic-interogativă despre soarta omului în lume. Şi nu dura mult. Găseai, pe atunci, repede ceva care să-ţi taie greaţa.

Erau vremurile alea bune când se-ntâlneau hoţu’ cu sergentu’ la una mică, în colţ, la „ Macu’ Roşu” sau în spatele gării, la „Trei Mustăţi” şi din vorbă-n vorbă se lăsa cu chef, de ajungeau să plângă unu pe umăru’ lu’ celălalt ca doi copii. Erau vremurile alea când curvele aveau respect faţă de meserie, îşi ziceau femei uşoare, erau frumoase de coborau Luna din cer, îşi ţineau condicuţa în poşetele alea din imitaţie de piele de crocodil, lângă sticluţa cu „odicolon”, şi ştiau să te spovedească mai abitir ca popa Nae.

Am făcut împreună destule. N-am apucat să facem un chef. Să-l facem şi pe ăsta. Virtual. Lăsăm deoparte înţepăturile, vorbele în doi peri, gâlceava, frustrările şi mâhnirile. Punem la întuneric, în beciul digital, vara vrajbei voastre... şi de acolo să scoatem ceva bun, rece şi curat. M-am sucit si m-am răsucit, mi-am spart rău capul să găsesc o piesă care să fie şi de ascultare (cum zic lăutarii), şi de aripare. Nu trebuie ratate versurile.

Crazy Toxic Brothers

2010-06-20T17:05:00.011+03:00

Seara se aşeza liniştită peste un Bucureşti obosit de atâta căldură şi stres. Mai erau cinci minute până la ora începerii concertului Aerosmith şi treizeci de mii de oameni erau într-o aşteptare fremătândă. Teutonii de la Reamonn îşi terminaseră worm up-ul şi din boxe se aude o piesă celebră, un îndemn, a lui Bob Dylan: "Everybody Must Get Stoned". Melomanii prezenţi au înţeles repede că nu e vorba de ceva “prafuri”, ci de o “substanţă” perfect legală ce te poate duce în al nouălea cer: Muzica. Concertul începe glamouros cu Steven Tyler în parpalac strălucitor, cu pălărie de cowboy şi ochelari de soare, multe eşarfe colorate, ca apoi să rămână doar în maieu şi pantaloni roşii, foarte sexy (cel puţin aşa susţineau colegele extaziate de la Kiss Fm). Show-ul Aerosmith din 18 iunie 2010, la Zone Arena (între noi fie vorba, o locaţie neinspirat aleasă – asta, aşa, ca să mă exprim elegant!) a avut darul să bucure publicul de toate vârstele. Set list-ul a fost un fel de best of, de la incitant-machiavelicul “Living on the Edge", la preferatele celor cu naturelul simţitor: "Falling în Love"; "Crazy", "Cryin'" şi "I Don't Want to Miss a Thing", până la piese destinate celor care au poftă de viaţă, neinhibaţi, deschişi şi având spiritul rock în sânge: "Love în an Elevator", "Pink", "Sweet Emoţion", "Rag Doll" ori "Jaded”. Au fost piese pentru hedonişti şi pentru cei care pun preţ pe lucruri serioase, pentru superficialii asumaţi şi pentru cei care au vreme să caute dincolo de suprafaţă, pentru toţi a existat câte ceva de ascultat, cu care să rezoneze, trecând prin schimbări de ritm şi stare – cu toţii conectaţi la emoţia conjugată a momentului.

Greu de caracterizat în câteva cuvinte concertul Aerosmith. A fost provocator-jucauş şi vibrant-rebel, teatral-histrionic şi hedonist-visceral. Oricum, fiecare a luat ce a vrut din prestaţia celor la la Aerosmith, supranumiţi şi "The Toxic Brothers" – o trupă omogenă, prietenoasă, cu un spectacol muzical cinstit, felul în care “băieţii răi din Boston” funcţionau ca întreg şi comunicau muzical cu publicul au fost motivele pentru care mulţi au simţit că sunt “unde trebuie” Dar marea majoritate a spectatorilor, români şi străini, vedete şi oameni de rând, au cântat superb aproape două ore cu americanii care le-au oferit fix ce-au vrut să vadă şi să audă.

Toxic Brothers? Da! Pentru: conformişti, păstoşi, retardaţi, indecişi, molâi, apatici, indiferenţi, crispaţi, adormiţi, neputincioşi, asexuaţi, incolori, trişti... Pentru ca rock-ul e atitudine!

[Aici trebuie să fac o paranteză în care încap: multă dezamăgire, amarul veninului şi frustrarea nedisimulată celor 30 de mii de spectatori. Nu a fost vina trupei Aerosmith, nici a promotorilor şi partenerilor, ci exclusiv a organizatorilor şi a celor care au asigurat echipamentele (Stage Expert?). Concertul s-a auzit înfiorător de prost, execrabil, de neimaginat, infect, pentru un asemenea nivel. Totul a fost un fel de cacofonie amplificată îndoielnic, vacarm la un nivel destul de scăzut, zgmomt murdar: instrumentele nu se decupau în mod firesc, vocea solistului era îngropată în neantul sonor, iar spectatorii mai mult intuiau ce se petrece pe scenă din punct de vedere musical. Păcat, mare păcat! Poate că o plângere făcută la Protecţia Consumatorilor de Rock, n-ar strica!!!]

"Joe Fuckin' Perry", după numele de cod atribuit de colegul Tyler, şi-a asumat întreaga seară partitura eminenţei cenuşii, schimbând chitarele, pe alocuri şi hainele, dar nicio secundă atitudinea cu care şi-a trecut în cont nenumărate victime. Şi-a văzut de solourile măiestre, şi-a răsfăţat iar şi iar admiratorii, a avut chiar un moment de glorie blues, de-a lungul căruia a îndeplinit şi funcţia de vocal. În rest, responsabilul cu tobele, aparent paşnicul Joey Kramer, chitaristul Brad Whitford şi basistul Tom Hamilton (având aspectul a doi rentieri excentrici care-şi petrec timpul liber cântând cu nişte amici) şi-au văzut de treabă discret, dar nu mai puţin eficient. În acest concert trupa din Boston, a avut parte şi de prezenţa clăparului Russ Irwin, pianist de excepţie (care din păcate a fost prea puţin “prizat” de public, din cauza sonorizării oribile). Greul a căzut, cum era de aşteptat, pe Steven Tyler, cel care are o gură cu are poate cânta la trombon... la ambele capete. Showman absolut, cu un joc imprevizibil, fascinant, năucitor. Gata de orice, pentru a-şi vedea fanii fericiţi. E un mister cum de reuşeşte să-şi păstreze vocea, în condiţiile în care îşi munceşte fără milă corzile vocale. Episodul in care a cântat acapella prima parte din "What It Takes", ar fi facut, singur, toţi banii. Dar concertul a însemnat, din fericire, mult mai mult. Tyler şi-a făcut numărul complet. A cântat vocal şi la muzicuţa pe care am crezut că o înghite, a sărit şi a ţopăit, a strigat şi a urlat, a dansat şi s-a zvârcolit, a gemut, a râgâit şi a oftat, a facut gesturi virilissime cu stativul microfonului (personalizat!) si a fascinat... I se potriveşte perfect rolul de Nebun Frumos la Curtea Regelui Rock.